
Continuare de AICI:
nefiind formalişti, bucheri şi pierduţi în mărunţişuri, nepunând litera deasupra legii, nescandalizându-ne că Domnul vindecă pe bolnavi în zi de sâmbătă, cunoscând că Iisus e Domn şi al sâmbetei [Mt 12, 8],
ci privind lucrurile, de fiecare dată, cu spirit larg şi tolerant, izbutind a ieşi din noi înşine, a ne vedea, judeca şi aprecia din afară100, aşa cum ne-ar surprinde (fotografia) privirea rece şi neprevenită a unui terţ,
neacceptând a fi robi patimilor (spre a ne face de basm şi de batjocură demonilor), dar nici textelor. Şi ferindu-ne ca de foc de încăpăţânatele şi obtuzele exegeze literale,
nelăsând bogăţia (ori pofta de bogăţie ori arghirofilia care poate locui şi în cel neavut) să ne stăpânească, nepunându-ne toată încrederea în cele vremelnice: „Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău“ [Lc 12, 20]. Făcându-ne din legea relativităţii, principiul incertitudinii şi doctrina instabilităţii celor lumeşti întreitul temei al unui reflex instinctiv când vor să ne subjuge cu strălucirea lor,
nepizmuind (pilda lucrătorilor tocmiţi la vie [Mt 20, 1-15] să ne rămână prezentă în minte spre a nu ceda acestei urâte, răspândite şi stăruitoare porniri a subconştientului nostru). Neaţintindu-ne ochii asupra semenilor noştri, asupra greşelilor şi inevitabilelor lor cusururi omeneşti, ci mai vârtos asupra alor noastre (paiul şi bârna101 – cu observaţia că, măcar de nu este bârnă în ochiul meu, paiul propriu e zgândărit de celălalt, pe care orizontul meu strâmt şi incapacitatea mea de a concepe ceva diferit de mine îl preface în bârnă),
neluând numele lui Dumnezeu în deşert102. Rodindu-ne talentul ori talanţii ori fracţiunea de talant. Nedovedindu-ne meschini şi urâcioşi, oţărându-ne, bunăoară, că s-a făcut risipă cu mirul turnat pe capul Domnului [Mt 26, 6-13], neîngăduind ca strâmtoarea, prigoana, grijile veacului, înşelăciunea avuţiei şi poftele să înăbuşe rodirea Cuvântului în noi. Neînspăimântându-ne (precum gadarenii) de puterea lui Hristos, fiind statornici în credinţă [Mc 5, 17], neinvocând diverse pretexte (fie ele cinstite, raţionale), spre a nu da urmare chemării Domnului,
lăsând nevinovăţia copilăriei să ne roureze sufletul şi să ne vindece de uscata respectabilitate, întocmai ca Zaheu, care, om în toată firea, nu s-a ruşinat să se caţere în pom ca să-L vadă mai bine pe Iisus [Lc 19, 1-10],
veghind, păstrându-ne treji, nepunând mare preţ pe tăria noastră, ştiind că duhul nostru e osârduitor, însă trupul nevolnic, iar noi oricând capabili de slăbiciune, de cădere (n-a grăit Fericitul Filip Nerri: ţine-mă, Doamne, de urechi că altminteri te vând ca Iuda?), fiind recunoscători (asemuindu-ne nu celor nouă leproşi vindecaţi care şi-au văzut de drum, ci celui de-al zecelea, care s-a întors ca să mulţumească [Lc 17, 11-19]), iubindu-L pe Domnul din toată inima, tot cugetul, tot sufletul şi toată vârtutea noastră [Mc 12, 30],
ferindu-ne de şovăială şi impunându-ne a fi statornici în hotărâri,
luptându-ne cu lăcomia (păcat poate minor şi cu înfăţişarea naivă, dar insidios),
neidolatrizând cele trecătoare şi nici chiar virtuţile, ci numai pe Unul Dumnezeu. Considerate una câte una, separat, nu laolaltă şi sub oblăduirea Duhului, virtuţile pot deveni obsesii, de nu şi ispite şi chipuri idoleşti, cum se întâmplă uneori la protestanţi şi neoprotestanţi. Atunci ele se prefac în forţe oarbe şi, sfidând dreapta socotinţă, ajung a provoca aberaţii,”
(continuare AICI)
(Fragment din Daruind vei dobândi. Cuvinte de credință, de Nicolae Steinhardt, Polirom, Iași, 2008)