fiind înţelepţi (ca şerpii, nu numai blânzi ca porumbeii [Mt 10, 16]) nu-i de ajuns – dovadă parabola despre iconomul necredincios [Lc 16, 1-8] –, dând întâietate, când ne aflăm în dilemă, monahiceştii însuşiri a dreptei socotinţe, neosteniţi în rugăciune (văduva stăruitoare şi judecătorul nedrept [Lc 18, 1-8]), răbdători,
crezând neclintit în cuvântul lui Iisus (In 4, 50), păzindu-l (In 8, 51), mâncând şi bând la vremea potrivită preacuratul Trup şi scump Sângele Domnului, dându-ne bine seama: cât de fericiţi suntem că ne învrednicim de aceasta, că niciodată n-a vorbit un om cum vorbeşte Hristos (In 7, 46), că ne putem numi prieteni ai Săi [In 15, 14],
citind cu atenţie Vechiul Testament şi înţelegându-i valoarea profetică şi, prin urmare, că nu creştinii sunt cei care nu-l venerează, ci acei care nu dau crezare proorocirilor sale,
rugându-ne, postind, priveghind, milostivind – neapărat. Dar şi prin simple vorbe bune sau gesturi de compătimire, cum ar fi cuvintele rostite de tâlharul cel bun către Iisus [Lc 23, 40-41] (n-au fost numai cutremurătoare, mărturisire, ci şi vorbă mângâietoare, act de compasiune, de solidarizare şi – îndrăznesc a spune – de încurajare, arătându-I-se Răstignitului că nu este înconjurat doar de vrăjmaşi, hulitori şi batjocoritori, că-I stă alături un om care înţelege ce se petrece acolo, pe Golgota) ori gestul atât de gingaş, de blajin, de umil al Veronicăi,
grăind asemenea vorbe bune ori săvârşind asemenea gesturi chiar şi faţă de semenii noştri, de simpli oameni, în ocaziile cele mai întâmplătoare şi mai mărunte, nesfiindu-ne a fi politicoşi, a schiţa un zâmbet binevoitor până şi unui străin, spre exemplu insului care, după ce fără de voie ne-a lovit cu cotul, îşi cere scuze, descoperindu-ne capul când salutăm, răspunzând negrăbiţi când ni se pune o întrebare, când ne cere cineva să-i arătăm drumul – lucruri mici, profane, de nu şi triviale! dar din categoria celor care prisosesc stricta dreptate şi în consecinţă plăcute lui Hristos, Care n-a venit să strice Legea, ci să o împlinească [Mt 5, 17], şi ce înseamnă a împlini de nu a adânci, a rafina, a cere mai mult, a dori desăvârşirea, a trage consecinţe mai subtile?,
fiind modeşti, având cunoştinţă de limitele fiinţei noastre psihosomatice, proporţionând somnul şi rugăciunea în aşa fel încât niciodată să nu stăm la rugăciune picotind.
(Fragment din Daruind vei dobândi. Cuvinte de credință, de Nicolae Steinhardt, Polirom, Iași, 2008)