Biserica lui Hristos este martoră la sfârșitul tuturor lucrurilor. Ea trăiește din sfârșit, gândește la sfârșit, acționează întru sfârșit, își proclamă mesajul după sfârșit. Noul este adevăratul sfârșit al vechiului; noul, însă, este Hristos. Hristos este sfârșitul celor vechi. Nu continuarea, nu scopul, nu finalizarea în conformitate cu vechiul, ci sfârșitul și, prin urmare, noul. Biserica vorbește lumii vechi despre lumea cea nouă. Și pentru că este mai sigură de lumea nouă decât de orice altceva, ea vede lumea veche doar în lumina celei noi.
Biserica nu poate mulțumi vechea lume, pentru că ea vorbește despre sfârșitul lumii ca și cum acest lucru s-ar fi întâmplat deja, ca și cum lumea ar fi fost deja judecată. Lumea veche nu se lasă cu una cu două să fie declarată moartă, iar Biserica nu a fost niciodată surprinsă de acest lucru. De asemenea, nu este surprinsă nici de faptul că, din nou și din nou, apar în interiorul ei oameni care gândesc ca și lumea veche. Cine, la urma urmei, nu gândește uneori așa? Ceea ce trebuie să stârnească adevărata indignare a Bisericii este faptul că acești copii ai lumii trecute doresc să revendice Biserica cea nouă ca aparținându-le. Ei vor noul, dar nu cunosc decât vechiul. Și în acest fel ei Îl neagă pe Hristos, Domnul.
Numai Biserica, fiindcă știe de sfârșit, știe și de început. Numai ea știe că între atunci și acum se află aceeași prăpastie ca și între acum și sfârșit, că începutul și prezentul sunt legate în același mod în care viața este legată de moarte, așa cum noul este legat de vechi. De aceea, Biserica nu vede începutul decât în moarte, din punctul de vedere al sfârșitului. Ea privește creația dinspre Hristos; sau mai bine zis, în lumea veche, decăzută, ea crede în lumea noii creații, în lumea începutului și a sfârșitului, pentru că ea crede în Hristos și în nimic altceva.
(Fragment din Creația și căderea: o expunere teologică a Genesei 1-3, un eseu scris de Dietrich Bonhoeffer pe baza unui curs ținut la Berlin în semestrul de iarnă, 1932-1933)