uzanc narasumber seminar nasional novel online seutas tali code security hacker indonesia komunitas it berita terbaru hari ini kabar banten radar banten hari ini aplikasi online shop jasa pembuatan website jasa seo model baju batik baju muslim couple baju busana muslim service komputer teknisi komputer service laptop jakarta paket internet murah provider internet terbaik di indonesia usaha warnet cara memakai hijab kerudung jilbab apa itu hosting hosting termurah free hosting jual dvd bokep jual dvd bokep murah jasa download kebaya modern sandal wanita busana muslim bokep download video bokep download video bokep korea anis merah download gratis suara kenari suara kenari mp3 free download ternak lele lele sangkuriang budidaya lele dota wallpaper gosugamers dota 2 dota 2 market wallpaper dota dota 2 wallpaper dota 2 update anyaman pandan topi bambu pengrajin topi
haji dan umrohbiro haji dan umroh pluspaket haji dan umroh plus wisata di bantenliburan ke pantaipaket tour travel banten umroh serangbiro umroh pluspaket haji dan umroh berita bantenrakyat bantenpendekar banten okezonejual mobil bekastoko online gratis komunitas itstaff executive komunitas hacker bangdjocerita dewasafoto abg bugil serang kota terpupuskan jasa seo sewa mobil murah jakarta jasa mobie tangsel tampilan bagus belajar seo seo murah dota 2 indonesia ternak lele google bot Data Maya dealer motor bekas prabotan rumah kicau burung verza indonesia community digital telekomunikasi dihina telekomunikasi kursus seo wajar aja pantai sawarna pantai anyer liburan ke pantai seo jakarta terpusatkan appacer orang sunda xone shop indonesia perabotan rumah resep makanan distributor tas rangsel pantai tanjung lesung jual tinta printer kota rambah emping banten jual rumah info loker kali gua

Recenzii

Povestiri despre titani

gmocan : 7 februarie 2017 16:11 : Recenzii

coperta_flacara

În mai puțin de 200 de pagini, Michael Reeves reușește o performanță lăudabilă. Ne prezintă contextul secolului XVI, nașterea ideilor reformatoare și pe reformatori înșiși. După aceste detalii v-ați aștepta la un manual de istorie din acela plictisitor și scorțos. Nici vorbă! Autorul pune toate aceste detalii istorice și teologice într-o poveste pe care oricine o poate savura. Fără lecturi pregătitoare sau un interes specific asupra subiectului, efectiv oricine poate să înțeleagă și să fie fascinat.

Lucrarea a apărut în anul 2011 la editura Făclia (Oradea) și poartă un titlu sugestiv: Flacăra nestinsă: introducere în Reformă. Autorul – Michael Reeves – este profesor și pastor al bisericii All Souls din Londra. Doctor în teologie dogmatică cu o teză susținută la King’s College, Reeves este unul dintre cele mai avizate voci în ceea ce privește ideologia protestantă. Dar dincolo de erudiția obligatorie, reușește să scrie pe înțelesul neinițiatului, atrăgător și util.

Cititorul se va întâlni cu John Wycliffe, Jan Hus, Martin Luther, Ulrich Zwingli și Jean Calvin, dar și cu puritanii englezi. Acești reformatori atât de diferiți ne sunt prezentați întâi de toate biografic. Aflăm detalii picante despre copilăria și tinerețea lor, dar și despre riscurile la care s-au expus predicând Reforma. Odată cu aceste nuanțe, mai degrabă strecurate printre ele, suntem instruiți și cu privire la adevărurile teologice ale protestantismului. Și încă ceva: toate amănuntele sunt bine plasate în contextul vremii, armonizate cu celelalte idei vehiculate în spațiul catolic occidental.

Lucarea nu este una polemică și nu-și propune să discute nuanțele teologice. Își urmează scopul inițial: să se adreseze creștinului neinițiat în studiul teologiei, oferind o imagine de ansamblu și nu analize particulare. Poate fi utilă inclusiv pentru studenți și plăcută chiar și profesorilor deja cunoscători ai subiectului. Dacă tot ne aflăm în Anul Reformei, de ce nu ne-am ajusta cunoștințele în domeniu. Spor să aveți!

Leave a response »

Calea purificării sufletești

gmocan : 23 decembrie 2016 19:27 : Recenzii

simplifica

Detoxificarea e la modă. Deși nu chiar la îndemâna oricui pentru că nu-i ieftină, devine parcă o necesitate pe fondul lipsei de educație în ceea ce privește hrana și stilul de viață. După cum știm, este vorba de un act de voință, un fel de încordare lăuntrică și o bătălie cu propriile instincte. Detoxificarea îți supune trupul la un travaliu purificator și poate fi considerată o fel de autoflagelare benefică. Aplicând restricții alimentare severe și respectând regulile impuse de specialist, ajungi în cele din urmă la izbăvire. Răul din trupul tău se epureză și, cu toate că te simți slăbit, ai o energie molipsitoare. Analizele arată impecabil, funcțiile de bază ale organismului sunt tonifiate, mintea îți este energizată. După ce supliciul a luat sfârșit, „pacientul” este redat vieții într-o formă fizică exemplară care seamănă cu o nouă naștere sau, după cum ar spune tinerii, cu o resetare a sistemului de bază. Există însă o singură problemă cu detoxificarea: puțini au puterea s-o facă. Cei mai mulți ne informăm, ne dorim, ne vorbim, ne planificăm și… cam atât.

Dublând această realitate fizică, Bill Hybels – fondator și senior al Willow Creek Community Church, SUA – susține că există inclusiv o intoxicație a sufletului. Că nu doar trupul se îmbibă cu reziduri nesănătoase, ci și sufletul. În fiecare zi, cu cât suntem mai activi și mai inteligenți, se lipesc de noi tot felul de reacții, obiceiuri și idei. Cele mai multe dintre acestea nu sunt sănătoase, pentru că ne deformează din punct de vedere spiritual, făcându-ne apatici și vulnerabili. Epuizarea, supraaglomerarea, copleșirea, neliniștea, rănile, îngrijorarea, izolarea, deriva, blocajul și lipsa de semnificație sunt cele zece toxine care ne invadează sufletul zi de zi. Acestea sunt și subiectele pe care Hybels le abordează în cartea Simplifică. Zece practici pentru detoxificarea sufletului, oferită nouă de Editura Scriptum (Oradea, 2015).

În locul celor enumerate mai sus trebuie să punem valori precum: energie, organizare, control, împlinire, sănătate, pace, conectare, concentrare, chemare divină, progres și mulțumire. Toate acestea sunt leacuri veritabile despre care vorbește Sfânta Scriptură și pe care le revendică în mod necontenit experiența de viață a fiecăruia dintre noi. Creștinul nu este scutit de ispite, iar acestea nu țin întotdeauna de moralitate. Împotriva păcatului știe să lupte un copil al lui Dumnezeu și întotdeauan are garda sus. Mai greu este cu lupta împotriva obiceiurilor greșite, a atitudinilor dubioase și a presiunii exterioare. Societatea nu concură la propășirea noastră pe calea lui Dumnezeu, ci mai degrabă ne împiedică sau ne distrage. Postmodernismul înseamnă, printre altele, fragmentarism. Precum viața umană este narativă, adică e făcută să curgă într-o manieră constantă, viața spirituală e la fel. Însă, pentru a-i asigura fluența, suntem nevoiți să întreținem o continuă igienă a minții și a inimii. Ritmul în care ne purtăm relația cu Dumnezeu și cu semenii este foarte important, pentru că în această cadență ne vom putea bucura pe deplin. Altfel, frustrările ne vor invada într-un mod ireversibil, iar totul va deveni o povară insuportabilă.

Srisă într-un mod plăcut, saturată de exemple și metafore, cartea lui Hybels are o valoare terapeutică. Îți oferă un răgaz pe care-l căutai, dar nu știai de unde să-l apuci. Pe de altă parte, această carte provoacă cititorul. Te scoate la tablă și te prinde cu temele nefăcute. Are capacitatea de a te dojeni fără menajamente, spunându-ți adevărul în față, dar nu te disprețuiește câtuși de puțin. Prin cele expuse, autorul încearcă să te așeze pe cântarul propriei conștiinței de pe care să nu fugi speriat, ci pe care să-ți recunoști eșecurile. Într-o epocă a cărților de autoeducare, aceasta poate fi o recomandare de bun simț. Deși abordează teme uzuale (mundane, aș zice), o face din perspectivă creștină. La fiecare pagină ai senzația că, în treacăt, și tu te-ai gândit la toate acestea; doar că aveai nevoie de cineva să le pună în cuvinte. Și ce bine că cineva a făcut-o. Mai rămâne să citim, să contemplăm și să ne redefinim.

Leave a response »

Evanghelicul și patristica: o întâlnire necesară

gmocan : 5 decembrie 2016 14:45 : Recenzii

coperta_viata_in_trinitate_fata

Teologia primelor secole (exceptând cărțile canonice) este intimidantă mai ales pentru evanghelici. Proveniți – la prima sau a doua generație – din mediul bisericilor istorice (Ortodoxă sau Catolică), mulți dintre noi avem o relație delicată cu scrierile așa-numiților Părinți ai Bisericii. Faptul acesta are avantaje și dezavantaje. Dintre avantaje am putea menționa un atașament mai mare față de textul Scripturii, care nu permite alte adeziuni secundare și discuția asupra autorității tratatelor din secolelor următoare. Există însă și dezavantaje. Probabil cel mai mare dintre acestea ține de o ignoranță arogantă a multor evanghelici față de texte ce nu sunt incorporate canonic, ceea ce duce la un reducționism teologic păgubos. Urmând tendința generală, istoria creștină pare compusă din două puncte – perioada apostolică și timpul nostru – între care nu se mai află nimic sau, cel puțin, noi nu vrem să știm ce s-a mai întâmplat. Acest autism de ordin teologic este foarte periculos, ba chiar incorect din punct de vedere metodologic.

Observând aceste derapaje, unul dintre teologii evanghelici occidentali – Donald Fairbairn – a oferit cititorilor (în 2009) o analiză prețioasă: Viața în Trinitate: o introducdere în teologie cu ajutorul Părinților Bisericii (rom.: Făclia, Oradea, 2013). Deși predă în Statele Unite, autorul s-a format în mediul de la Cambridge, aplecându-se cu precădere asupra gândirii patristice. La ora actuală reprezintă o autoritate în mediul evanghelic în ceea ce privește exegeza acestor texte, chemând la o reevaluare împlinitoare a tradiției și la o izbăvire de prejudecăți de-a dreptul puerile.

Întreaga teologie patristică gravitează în jurul Persoanelor Treimii. Felul în care Tatăl, Fiul și Duhul se reflectă unul în celălalt, este mai mult decât o realitate dogmatică. Trinitatea devine astfel mai mult decât un subiect de analiză, o sforțare necontenită de definire și argumentare. La Părinții Bisericii, ea trece dincolo de sfera teoretică, atingând în mod esențial viața de credință a fiecărui credincios. Omul învață de la Dumnezeu atât cine este El, cât și felul în care trebuie să se raporteze la autoritate. Mai mult, Trinitatea este modelul suprem în ceea ce privește relațiile noastre cu semenii. Până și viața conjugală este prinsă în acest creuzet absolut, ca să nu mai spunem de comuniunea pe care creștinii trebuie s-o cultive în cadrul Bisericii.

Capitolele cărții descriu esența creștinismului, relația dintre Tatăl și Fiul, dar și dintre credincios și Sfânta Treime. Din aceeași perspectivă este abordată și istoria mântuirii, care trebuie necontenit legată de ființa și caracterul lui Dumnezeu. De aici decurg promisiunea, întruparea, răscumpărarea și credința în viața de apoi – realități dogmatice ce trebuie până la ultimul detaliu. Viața Treimii se reflectă, creațional, în viața fiecărui om. Dumnezeu însă dorește mai mult decât atât: ne vrea îndumnezeiți prin lucrarea mântuitoare a lui Hristos. Dorește să împărtășim viața Lui și s-o răspândim, cu smerenie, în jurul nostru.

Mai ales pentru cei mai puțini obișnuiți cu textele patristice, această carte e o bună introducere. Citatele sunt elocvente și se livrează într-o manieră accesibilă. Precum un tablou reușit, fiecare nuanță este bine argumentată și actualizată. Analiza clădește pe autoritatea Părinților Bisericii, dar cu un respect aparte pentru canonul Scripturii. E important să observi cum s-au pus accententele în acele vremuri. Să constați că teismul, cristologia și eclesiologia se scriau destul de diferit, din unghiuri hermeneutice la care nu te așteptai. O carte captivantă atât prin subiect, cât și prin scriitură. De ce nu ne-am dori să vedem cât mai multe asemenea încercări reușite în spațiul evanghelic?! Ar fi ceva necesar și încântător. Pentru că, oricine am fi, avem nevoie de rădăcini care să ne ofere verticalitate și echilibru.

Leave a response »

Când trecutul te scoate la tablă

gmocan : 29 noiembrie 2016 13:51 : Recenzii

ist

Reflexul de a privi în urmă este o constantă în viața omului. Nu putem înainta necontenit, preocupați doar de ceea ce facem și ceea ce plănuim. Fără acest recurs la tradiție, la ceea ce s-a întâmplat cândva sau la ceea ce a determinat lucrurile prezente, este imposibil să mergem cu adevărat înainte. Faptele trecutului devin adevărate lecții în școala vieții, iar amintirile ne slujesc drept călăuze. Înțelepciune înseamnă, printre altele, o justă evaluare a ceea ce a fost în lumina a ceea ce este, o continuă și fecundă retrospectivă.

De la această părere este și Ciprian Bălăban, profesor de istorie la Institutul Teologic Penticostal din București. Publicând Istoria Bisericii Penticostale din România (1922-1989): instituție și harisme (Oradea: Scriptum & Cluj-Napoca: Risoprint, 2016), autorul ne descrie viața unei confesiuni, așa cum ai descrie viața unui om. Există o perioadă de debut (oficial în 1922), urmată de o acomodare socio-religioasă și, în cele din urmă, o perioadă de expansiune din punct de vedere numeric. Asistăm, în același timp, la o dezvoltare a doctrinei specifice, o alternativă pneumatologică ce se alătură baptismului deja existent în țara noastră. Parcurgând etapă după etapă, așa cum se întâmplă și individului, penticostalismul s-a călit în încercările perioadei comuniste, o epocă mai degrabă de supraviețuire și selecție din punct de vedere moral. Cercetarea de față se încheie odată cu Revoluția din decembrie 1989, nu înainte de a ni se oferi câteva detalii de ordin doctrinar ce au frământat Biserica Penticostală de-a lungul deceniilor.

Privită în ansambul ei, această carte este o arheologie istoriografică. Autorul străpunge straturile tot mai tari ale istoriei, dar o face cu știință și sensibilitate. Bunăoară, problema delicată a începutului mișcării penticostale este abordată cu multă eleganță. Se vorbește pe bună dreptate de un pentisotalism pre-bradian (dinainte de Gheorghe Bradin), iar dovezile – atâtea câte sunt – merită consemnate. Un alt detaliu delicat este relația (cel puțin până în 1945) pe care noua mișcare a întreținut-o cu cea baptistă. La început marcată de tensiuni și animozități, această relație s-a dovedit între 1938-1945 amiabilă, ba chiar bazată pe un interes comn. E interesant să observi cum, dintr-o nevoie firească de legitimitate, penticostalismul a încercat să se alipească de o confesiune evanghelică deja existentă. Lucrurile au fost însă „rezolvate” de presiunea regimului antonescian, când întregul neoprotestanism românesc a fost încercat. Urmează apoi neagra pagină a comunismului, unde autorul dă dovadă de un echilibru impecabil. Nu se lasă ispitit nici de extrema demonizării, nici de cea a idealizării. Înțelege, în baza surselor, că vremurile au fost grele, dar mai înțelege că în vremuri de acest fel adevăratele caracter strălucesc și mai puternic. Însă analiza nu se încheie aici, deoarece autorul sondează inclusiv doctrina despre Duhul Sfânt, așa cum era promovată prin predici și articole. Tumultoasa istorie scoate la iveală polemici de ordin teologic ce n-ar trebui ignorate. Revista Cultului Penticostal – Cuvântul Adevărului – este un martor excelent în această problematică. Președinții și cei din comitetele executive de-a lungul anilor au scris aici, arătând ce cred cu adevărat penticostalii. Se configurează un întreg program doctrinar, care începe de la botezul cu/în Duhul Sfânt și se întregește prin confirmarea și manifestarea perpetuă a daruruilor spirituale.

Fără a fi o mișcare monolitică sub aspect doctrinar și practic, penticostalismul românesc ne este prezentat într-o manieră suplă și competentă. Capacitatea autorului de-a nu se pierde în detalii ce îngreunează înțelegerea este de apreciat. Fiind o lucrare de sinteză, ea ne oferă mai degrabă reperele și ni le așează în ordinea lor cronologică. Cum spuneam, subtilitățile doctrinare dau mai multă savoare faptului istoric. Documentele anexate la sfârșitul cărții oferă, și ele, un plus de coerență și argumentare. În cazul în care acesta e doar primul volum, atunci îl putem aștepta cu speranță și pe următorul: cel dedicat penticostalismului din perioada democratică. Istoria este un profesor exigent, dar indispensabil!

Leave a response »

Morfologia unei virtuți

gmocan : 12 octombrie 2016 22:18 : Recenzii

surprins-500x600

Prea ancorați în vremelnicia clipei, în mirajul evenimentelor și în imediatul cotidian, uităm esențialul. Am fost creați pentru a trăi veșnic, iar faptul acesta e atât de măreț încât ne copleșește. Gândul pare a ajunge greu la asemenea înălțimi, de aceea abdică neputincios mulțumindu-se cu efemerul din jur. Și totuși, condiția de creștin obligă mintea și inima să se ancoreze sus, într-o realitate care ne depășește, dar spre care tânjim neostoit. Ce ne așteaptă dincolo este infinit mai valoros decât ceea ce gustăm aici, ceea ce nu înseamnă că trebuie să umblăm mereu cu capul plecat, într-o stare de tristețe indusă, fariseică. Dimpotrivă, suntem chemați să trăim în perspectiva marilor făgăduințe, fiind în același timp vrednici de chemarea pe care Dumnezeu ne-a făcut pentru această viață.

Aceasta este și ideea cărții Surprins de speranță, scrisă de Tom Wright (care este, de fapt, N. T. Wright) și apărută anul acesta la editura Metanoia din Oradea. Apreciatul teolog englez, a cărui notorietate a depășit demult spațiul anglican, ne adreseacă o dublă și dificilă întrebare: „În cine ți-ai pus încrederea pentru viața aceasta? Dar pentru cealaltă?”. A avea un răspuns senin în fața unei asemenea provocări, o convingere corectă și asumată în mod temeinic, iată un deziderat spre care tinde orice creștin serios. Nu ți-e totuna ce va fi când toate cele de aici n-au să mai fie. Viața este mai mult decât supraviețuire, așa cum condiția mântuirii prin Hristos este mai presus de cea mai mare bucurie a existenței pământești.

Structurată în trei părți, lucrarea se ocupă întâi de pregătirea cadrului acțiunii. Aici suntem familiarizați cu termenii: speranță, viață, moarte, destin etern. Într-un stil atrăgător – așa cum subînțelege oricine citește Wright – suntem purtați printre concepte dintre cele mai diverse. Autorul își propune în această primă parte să demoleze. Toate clișeele posibile este pulverizate, iar nădejdile frivole sunt aruncate peste bord. Sute de ani de gândire creștină sunt expuși unei radiografii necruțătoare, dar benefice. Limbajul dulceag al creștinismului occidental (și nu numai) este înfierat în cel mai avizat mod cu putință. E prea importantă miza vieții de dincolo ca să ne bizuim pe prejudecăți confesionale sau de altă natură. Textele biblice trebuie tratate cu rigoare exegetică, fără teama că ne-ar putea conduce la concluzii nepopulare. Ni se introduce apoi planul viitor al lui Dumezeu, adică acel proiect divin ce se va duce negreșit la îndeplinire. Aici elementele escatologice abundă. Viitorul cosmic al creației, întrebările delicate ale fiecărui muritor și realitatea revenirii lui Hristos ne sunt explicate într-o notă ilustră. Autorul marșează pe învierea trupului, pe care o ancorează în paradigma Învierii lui Hristos. Conceptul de răpire (cu sensu clasic de plecare a noastră în cer) este corectat la sânge și așezat în matca lui noutestamentală. O sumedenie de surprize întâmpină cititorul, solicitându-i onestitatea și înțelegerea. În fine, ca un fel de concluzie practică, partea a treia se ocupă de înviere și misiunea Bisericii. Totul este integrat în teologia Împărăției lui Dumnezeu, în acele sensuri care depășesc activismul confesional. A merge spre lumea flămândă conștient de resursele pe care ți le oferă Dumnezeu înseamnă mult. A-ți construi o doctrină stabilă, bine articulată biblic și relevantă este cu adevărat un leac pentru suflet. Mărturia Bisericii derivă din convingerile ei și nu din strategii adesea frivole și ineficiente.

Pe scurt, această carte e „hrană tare”. Pe alocuri ai impresia că autorul îți răpește până și ultima speranță, înfige securea la rădăcina unor iluzii care-ți erau așa de dragi. Te simți descumpănit, scos la tablă și prins cu tema nefăcută, chiar incomodat. Ai senzația unui duș rece, a bisturiului chirurgical ce taie exact pe unde trebuie. Însă, dacă reziști până la capăt, dacă poți să-ți sacrifici prejudecățile, vei fi răsplătit. Speranța va crește mai viguros din pământul primenit al inimii cunoscătoare. Argumentele la care-ai renunțat te stânjenesc, atunci când ai luat act de realitatea Scripturii. Pentru că, vă rog să mă credeți, N. T. Wright chiar dorește să ne sporească nădejdea. Doar că, trecând-o prin concepte specifice, ne-o cizelează într-un mod aparte. Miza e prea mare ca să credem orice, așa că nimeni nu se poate risca. Această analiză morfologică a speranței disecă textele într-un mod magistral, dar, pe de altă parte, leagă răni sufletești și aduce confirmări de mare calibru.

Leave a response »

Evanghelia după Matei în obiectiv

gmocan : 9 octombrie 2016 21:29 : Recenzii

predica_de_pe_munte_f

Dacă îți propui să citești Noul Testament ai de trecut o probă de anduranță. Trebuie să faci față celei mai lungi dintre evanghelii, a lui Matei, pentru ca abia apoi să te poți înfrupta din celelalte. Având o structură complexă și o densitate mare de idei, această evanghelie a fost cea mai predicată în primele secole. Porțiunile inedite au o lungime considerabilă, uimind și ridicând nu puține dificultăți de ordin exegetic. Isus este puternic atât în fapte, cât și în cuvinte, prezent pe munte, pe mare și în multe localități de-a lungul Galileii. Ești purtat dintr-un loc în altul și expus unor concepte dintre cele mai fascinante, aproape fără niciun moment de răgaz. Evanghelistul e grăbit să-ți spună tot ce trebuie să știi, să te instruiască prin fiecare detaliu.

Un comentariu prețios despre această carte biblică ne este oferit de editura Renașterea (Cluj, 2011). Este vorba de volumul Predica de pe Munte: Matei 5-9, scris de teologul elvețian Ulrich Luz. Profesor de Noul Testament la Berna și reputat specialist al Evangheliei după Matei, Luz este una dintre vocile credibile ale exegezei protestante ale ultimelor decenii. Dacă mai adăugăm că lucrarea lui a fost publicată la editura Mitropoliei Clujului, adică într-un mediu orotodox, atunci aprecierea ar trebui extinsă și spre echipa editorială.

Cartea este o mostră de exegeză bine lucrată. Autorul nu-și propune, cu prioritate, să ofere material pastoral sau omiletic. Din această cauză se prea poate ca cititorul neobișnuit cu studiile de specialitate să întâmpine un oarecare disconfort. Desele referiri la cuvinte grecești, analizele gramaticale și nuanțele semantice abundă de la prima până la ultima pagină. Conceptele sunt trecute prin focul hermeneuticii patristice, tocmai pentru a le da greutate și a face analiza cât mai cuprinzătoare.

Predica de pe Munte este explicată deopotrivă în contextul ei iudaic (referiri multiple la intepretarea Vechiului Testament), dar și în contextul ei creștin imediat (comunitatea mateiană). Fiecare paragraf are propria bibliografie, ca să nu mai vorbim de bibliografia generală extrem de consistenă. Putem spune că Luz lucrează nemțește, adică nu face rabat de la normele exegetice și hermeneutice. Cuvintele lui Isus trebuie ancorate în contextul rostirii, dar mai ales acomodate cu mentalul colectiv al evreilor din acea vreme. Corecta aplicare a principiilor este direct proporțională cu justa interpretare a textului. Tocmai de aceea sensul literal devine foarte important, un fel de fundament al întregului edificiu.

Volumul se recomandă cu precădere celor inițiați. Slujitorii care frecventeză într-o oarecare măsură textul grecesc al Noului Testament, care deja au citit alte comentarii, vor găsi în paginile acestei cărți un răsfăț pentru minte și inimă. Autorul merge drept la țintă, oferind esențe exegetice de mare calitate. Diluția o putem face oricare dintre noi, adică să ne folosim imaginația pentru a duce mai departe aplicațiile necesare. Până una-alta, această lucrare este materie primă pentru cine dorește să pătrundă în tainele textului mateian. O călăuză veritabilă, de-a lungul unei narațiuni atât de provocatoare cum este Predica de pe Munte.

Leave a response »

Recursul la Scriptură și credință

gmocan : 7 octombrie 2016 16:55 : Recenzii

biserica-lui-hristos-500x600

Cine frecventează biserica este preocupat de soarta ei. Într-o variantă locală inițial, apoi globală, fiecare credincios are în minte atât propria comunitate de credință, cât și Biserica Universală a lui Hristos. Observând lumea din jur, spiritul degradant al societății, oricare își pune problema viitorului. Este făcută Biserica Domnului dintr-un material suficient de rezistent pentru a face față? Găsesc slujitorii din prima linie strategia ce mai adecvată pentru a învinge în marele război? Suntem suficient de uniți și curajoși pentru a nu ne lăsa intimidați de ceilalți? Iată întrebări firești, uneori supărătoare, care-i frământă în special pe liderii creștini, dar nu numai.

Într-un efort conjugat, editura Pleroma (a Institutului Teologic Penticostal din București) și Scriptum (Oradea) ne oferă o carte proaspătă pe acest subiect: Biserica lui Hristos: mărturie, înnoire și echilibru duhovnicesc. Volumul este, de fapt, o trilogie, reunind trei lucrări publicate în următoarea ordine: Echilibrul spiritual: recuperarea promisiunii (1994); Înnoire spirituală: suferința și slava (1998) și Revendicarea mărturiei: istorisirea personală și istorisirea creștină (2002). Toate sunt semnate de teologul penticostal R. Lamar Vest, cu mențiunea că al treilea tratat este semnat împreună cu Steven J. Land.

Cele trei tratate sunt aranjate în ordinea inversă decât cea în care au apărut. Cititorul este astfel invitat să treacă astfel dincolo de cumpăna dintre secole și să urmărească gândirea autorilor (în special a lui Lamar Vest), precum și soluțiile pe care le propun. În principiu, avem în față o radiografie a Bisericii în general și a penticostalismului în special. Derapaje trecute și prezente sunt identificate cu minuțiozitate, apoi prezentate într-o manieră cât se poate de tranșantă. Îmi place stilul direct la care recurg autorii volumului, însă niciodată fariseic sau jenant. Se pleacă de la premisa că fără un diagnostic valabil, orice tratament ar fi ineficient, ba chiar nociv.

De asemenea, odată cu analiza, ni se propun soluții. Bine argumentate scriptural, acestea se pliază logic în demersul fiecărui capitol. Fiecare pagină este străbătută de autoritatea Scripturilor, iar acest recurs se face într-o manieră cu adevărat creativă. Textele și personajele aduse în discuție au parte de un tratament hermeneutic just, iar aplicația se construiește corect. Autorii evită cu totdinadinsul clișeele și chestiunile irelevante. Mituri cărora încă le suntem tributari sunt dărâmate fără milă, opinii frivole și partizane sunt înlăturate fără echivoc.

Lecturând pagină după pagină, am avut impresia sănătoasă a unei reconstrucții. Ca slujitor, un astfel de demers este purificator. Pojghița inerentă a activismului se desface, făcând loc adevăratelor valori și preocupări. Interpretarea spirituală (a se citi pneumatologică) a slujirii este o stringență a Bisericii de azi. Față în față cu ocultismul înconjurător, cu relativismul și fragmentarismul din societatea, Biserica trebuie să acționeze cu îndrăzneală și călăuzire.

Orice slujitor poate să privească această carte ca pe o șansă. Se poate simți invitat la un seminar în care lideri cu experiență îi povățuiesc pe cei interesați. Credincioșii laici, care doresc să-și trăiască viața spirituală la cote maxime, pot găsi aici încurajare și învățătură. Cartea este provocatoare pe multe planuri și are capacitatea de-a te pune pe gânduri, oricine-ai fi. Este scrisă cu argument, dar și cu inimă de păstor. O recomand cu urgență și căldură!

Leave a response »

Istoria ca pedagogie necesară

gmocan : 7 septembrie 2016 14:50 : Recenzii

Coperta_Veyne

Mirajul începuturilor ne bântuie pe toți. Suculente și misterioase, ele sunt adesea învăluite în legendă, dar acest lucru nu le face mai puțin atrăgătoare. Niciun eveniment major n-a scăpat de mitologizare, am putea spune. La fel s-a întâmplat și cu anumite perioade sau personaje din istoria milenară a creștinismului. Devine tot mai greu să alegem informațiile, să decupăm ceea ce este corect din punct de vedere istoriografic, lăsând pe dinafară folclorul aferent.

Unii însă chiar reușesc. Dintre aceștia, aș menționa istoricul francez Paul Veyne, a cărui probitate nu poate fi pusă la îndoială. Demersul lui se numește: Când lumea noastră a devenit creștină, o lucrare publicată în anul 2007 (în Franța), iar în 2010 la noi (Ed. Tact, Cluj-Napoca). Scrisă cu eleganță și argument, cartea te cucerește de la primele pagini. Nu este un manual de istorie, nu te dădăcește, ci mai degrabă îți pune înainte o frescă. Te invită s-o contempli nestingherit, în ritmul tău, aplecându-te asupra cărui detaliu ți se pare mai interesant. În fond, este analiza unei mutații cu multiple implicații pentru istoria lumii. Creștinismul a însemnat ceva cu totul nou, ceva provocator și solicitant pentru societatea pestriță a acelor vremuri.

Cronologic vorbind, autorul operează o radiografie a secolului IV. Este epoca împăraților creștini – începând cu Constantin cel Mare. Izbăvit din chingile persecuțiilor anterioare, creștinismul trebuie să-și găsească drumul și cadența. O seamă de episcopi organizează conciliu după conciliu, ca să nu mai vorbim de sinoade locale sau regionale. Împărații se simt datori înaintea lui Dumnezeu cu îngăduința căruia se află pe tron, dar și înaintea poporului creștin care încearcă să-și legitimeze propria istorie. Este o perioadă de repliere am putea spune, un context nou care trebuie abordat cu prudență și curaj.

Pentru cine dorește să afle mai mult despre „secolul de aur” al Bisericii nedespărțite, această lucrare este optimă. Autorul acționează cu o lupă istoriografică de mare acuratețe, dezvoltând detalii neașteptate și încântătoare. Mai este ceva: Veyne reușește să-și păstreze echilibrul și nu scrie cu patimă. Nu e de o parte sau de alta, nu cade în gratuități jenante. Se izbăvește de prejudecăți reziduale și ne oferă o perspectivă deopotrivă lejeră și sigură. Pentru cine iubește istoria și, mai ales, dorește să înțeleagă mai bine creștinismul, lectura acestui volum mi se pare imperios necesară.

2 Comments »

Despre tați și fiii lor

gmocan : 23 august 2016 10:51 : Recenzii

vanatoarea-de-lei_1

Mi-ar plăcea ca, după ce devine adult, fiul meu să sporească dialogul cu mine. Mi-ar plăcea să nu fie ceva de complezență, strict utilitar sau plictisitor. Să fie ceva viu, adânc și reconfortant pentru amândoi. Când mă imaginez în această postură mi-aș dori de la mine multă răbdare și înțelepciune, capacitatea de-a înțelege o altă generație și de a răspunde la subiect. Pe el mi-l imaginez mistuit de curiozitate, spontan și gata să folosească experiența altuia în propriile împrejurări. În visurile mele, jinduiesc la o întoarcere necontenită unul spre altul, un fel de comuniune fără excese și care se maturizează odată cu timpul.

Modelul unei asemenea relații îl găsim în cartea Vânătoarea de lei, publicată anul acesta la editura Scriptum (Oradea). Volumul conține dialoguri inițiate de Sam Eldredge (fiul) și purtate într-o atmosferă de calm cu John Eldredge (tatăl). Două generații își dau întâlnire de-a lungul acestor pagini, abordându-se în deplin respect și înțeelegere. Mai degrabă diferiți decât asemănători, tatăl și fiul găsesc totuși cheia conversației, lăsându-se purtați de la un subiect la altul. Sam este un tânăr scriitor puțin trecut peste 20 de ani, John este un renumit autor creștin. Acesta din urmă a scris Eu, femeia și Eu, bărbatul, două volume îndrăgite de familiști și nu numai. Reputat conferențiar în plină activitate, John și-a crescut fiul în această atmosferă de slujire. Sam, la rândul lui scriitor și poet, își dedică o bună parte din viață educației bărbaților, răspândind frumosul creștin până la marginile pământului.

Subiectele ce le abordează cei doi sunt variate. În principiu, ele urmăresc un fir existențial. Întrebările tinereții au prioritate („Ce urmează după facultate?”), secondate apoi de preocupări de ordin sentimental („Cartea iubirii”). Următoarele teme alternează între viața personală și cea socială, între iubirea înțeleasă în sens conjugal și îndatoririle unui bărbat expus la provocările vieții. Dimensiunea metafizică nu este ocolită, ci dimpotrivă revine în aceste dialoguri ca un catalizator. Ființa și dragostea lui Dumnezeu reprezintă un subiect „fierbinte” al cărții, dezbătut într-o manieră caldă și firească. Ultimele dialoguri se concentrează asupra vieții devoționale, în special a rugăciunii. Trecerea prin viață – atât în cazul fiului, cât și în cazul tatălui – reclamă o mai mare dependență de Dumnezeu. Exprimarea acestei dependențe recurge, invariabil, la rugăciune și alte discipline spirituale. Este calea cea nouă a credinței, calea cea sigură pe care pașii noștri pot merge drept și hotărât.

Ineditul acestei cărți uimește de-a dreptul. Rar veți întâlni o asemenea lucrare în care fiul se face vulnerabil întrebând, iar tatăl se face vulnerabil răspunzând. E un exercițiu admirabil, un curaj pe care nu putem să nu-l observăm. Cei doi se expun atâtor ochi și se lasă judecați fără cruțare. Însă, dincolo de aceste detalii, cei doi se oferă cu sinceritate și înțelepciune. Întrebările lui Sam reprezintă, în miniatură, întrebările fiecărei generații tinere. Pe de altă parte, răspunsurile lui John reprezintă o paradigmă a răspunsurilor pe care toți tații creștini le oferă copiilor lor. O întâlnire remarcabilă ce a născut pagini savuroase și pe care, mai ales ca părinți, merită să le parcurgeți.

Leave a response »

Căl(c)ătorul în ale credinței: un itinerar

gmocan : 28 iulie 2016 17:19 : Recenzii

download

Nu doar în navigație se face periplu. Nu doar marinarii acostează – după o alchimie doar de ei știută – de la un port la altul. Și căutătorii în ale credinței fac la fel. Sufletul omului însetează mereu și se mulțumește greu cu aerul lehuz al propriei confesiuni. Noutatea face parte din năzuințele lui inerente, deși nu întotdeauna conduce spre cele mai corecte destinații. Acest neastâmpăr spiritual îl resimțim fiecare dintre noi, dar ne comportăm într-un mod diferit. Încorsetările confesionale ni le tratăm variat, le transcendem prin lecturi și contexte mai mult sau mai puțin publice. Dincolo de toate acestea, un lucru este cert: fiecare om ce-și ia în serios credința, ce-și trăiește plenar propria viață devoțională se va lovi de aceste limitări inerente.

Cam acesta e subiectul romanului Sărbătoarea corturilor, scris de Ioan T. Morar și publicat anul acesta la editura Polirom (Iași). Personajul principal este Corneliu, iar acțiunea are loc de-a lungul unui deceniu: ultimii ani ai comunismului, primii ani ai democrației românești. Locația: Aradul și împrejurimile. Confesiunile vizate: baptistă, penticostală, adventistă (în această ordine). Corneliu și colegii săi vor depăși însă spațiul creștin, ajungând în cele din urmă adepți ai cultului mozaic. Și asta nu de formă, ci devotați până la circumcizie. Grupul – așa cum apare de-a lungul narațiunii – este compus din 13 oameni de vârste și pregătiri diferite, dar care urmează toți (aproximativ) același traseu spiritual. Ideologul întregii acțiuni este Jac (de la Iacob), un pasionat de muzică și spiritualitate, maestrul care-și povățuiește ucenicii cu subtilitate. Se remarcă și Beni cel atotștiutor, bunul prieten al lui Corneliu. El este un fel de teoretician al întregului fenomen, omul care, deși nu are studii superioare, emite cele mai interesante teorii teologice. Acest triumvirat – Jac, Beni și Corneliu – țese pânza narativă a romanului, punând laolaltă întâmplări dintre cele mai interesante și conversații suculente.

Nu-mi propun să povestesc întreaga acțiune. Acest deliciu trebuie să-l guste cititorul în ritmul și după vrerea lui. În ce mă privește, Corneliu mi-a lăsat impresia unui personaj angoasat, străfulgerat de drame interioare și exterioare, năpădit de dileme insondabile. Om cu studii superioare (era inginer), într-o continuă căutare spirituală, înfometat de autentic, el traversează cadre dintre cele mai diverse și are parte de trăiri copleșitoare.

Confesionalismului rigid

Corespunde perioadei baptiste, pe care l-am putea considera un spațiu inițiatic. Corneliu se integrează ca orice tânăr evanghelic: participă la programele bisericii, cântă în orchestră și în cor, ba chiar devine membru într-un grup muzical (care devine mai târziu Grupul). Precum prietenii săi, Corneliu se conformează acceptabil vieții de biserică, ba chiar are momente de satisfacție și reverie. Înțelege care sunt valorile evanghelice, le aplică în bună măsură și devine parte din comunitatea.

Numai că, pe măsură ce anii trec, normele credinței vor deveni tot mai incomode. Ciocnirile dintre el și comitetul bisericii se vor înmulți, iar frustrăile nu vor întârzia să apară. Mai ales pe fondul acceselor de rebeliune, frecușurile vor fi destul de intense, chiar dacă unele se manifestă gestual, fără cuvinte. Deși trece prin actul botezului în apă, Corneliu se găsește tot mai înstrăinat față de trăirea efectivă a credinței. Fundamentalismul – uneori aberant – i se pare de neacceptat, iar faptul acesta îl va face adesea să generalizeze.

Colaboraționismul solicitant

Pe fondul unei credințe șubrede, a unui formalism fie el și evanghelic, prietenul nostru comite un gest care-l va urmări definitiv. Într-o împrejurare dubioasă prin însăși detaliile ei, Corneliu semnează colaborarea cu Securitatea. Urma să devină informator și să scrie săptămânal note către organul represiv al statului. Sectorul lui era cel neoprotestant, adică acei minoritari cărora, peiorativ, li se spunea pocăiții. Trebuia să fie cu ochi-n patru și să livreze orice informație ce i se părea esențială. Devenise, din teamă și vanitate, ochiul vigilent al Securității în biserica pe care o frecventa.

Rapoartele le înmâna personal „domnului inginer Oproiu”, adică superiorului său, având numele de cod, ca o hâdă ironie: Luther. Cum Grupul începea să aibă întâlniri și acțiuni regulate, Corneliu era obligat să-și toarne la Securitate și prietenii, mai cu seamă acele conversații care i se păreau concludente. Momentele de sinceritate care se soldau întotdeauna cu remușcări puternice se loveau de lașitatea personajului. N-a avut puterea să se smulgă din marasmul acesta niciodată, ci mai degrabă și-a găsit scuze dintre cele mai puerile. Nici măcar în Israel, undeva va ajunge împreună cu prietenii lui, n-a scăpat de mâna cea lungă a Securității, așa cum nici măcar la Arad – după Revoluție – n-a putut răsufla ușurat. Un coșmar care-l biciuia mereu și care-l făcea excesiv de suspicios în viața de zi cu zi.

Compromisul moral

Trecând de la o confesiune la alta (baptism, penticostalism, adventism) și de la o religie la alta (creștinism, iudaism), Corneliu se fragilizează sub aspect moral. Adăugați vă rog și colaborarea cu Securitatea care devine o constantă a vieții lui. Vrând-nevrând, promiscuitatea începe să-și facă loc, să invadeze teritorii ce altădată erau bine păzite. Normele promovate de evneghelici (abstinența de la alcool și relații sexuale) sunt încălcate rând pe rând. Intensele remușcări de la început sunt înlocuite cu obișnuința, iar conștiința devine din ce în ce mai insensibilă.

Mai ales când parcurge ultima etapă a itinerarului – cea iudaică – , personajul nostru se simte eliberat de orice constrângeri morale. Această decadență însă nu vine singură. Odată cu ea se instalează și un soi de aroganță spirituală, datorată curajului de a transgresa atâtea „ogrăzi” confesionale și religioase. Este o abdicare de la standard și o trăire mai degrabă teoretică și conceptuală a noilor forme religioase.

Inconsecvența recurentă

Urmare a unor evenimente pe care nu le menționez, Corneliu se întoarce (împreună cu Jac) în țară. Se întoarce din Israel unde plecase definitiv și convins că acolo-i este locul. Această întoarcere nu este doar o mișcare fizică, ci și una spirituală. Deși Îl abandonase pe Isus din ecuația credinței și ignora în mod flagrant Noul Testament, întors în România își dă seama că are nevoie de o mixtură dogmatică. Renunță la mozaismul total și-L acceptă în cele din urmă și pe Isus în care vede mai degrabă evreul și învățătorul, decât pe Fiul lui Dumnezeu. Așa pune pe picioare o nouă biserică în Arad (sub numele Sărbătoarea corturilor), care se vrea a fi o oază pentru cei însetați. Aici urmau să-și găsească locul cei care vor mai mult, care nu pot fi ținuți în țarcurile propriilor confesiuni, iar ei (Corneliu și Jac) le vor explica totul. Vor desena întregul tablou al căutările lor, poticnelile și avântul, suferința și bucuria, iar la urmă vor deveni credibili. Vor împăca pe de-antregul și într-o maineră unică Vechiul și Noul Testament, transformând întregul demers într-un fel de biserică de tip mesianic.

Erau de-acum evrei prin convertire, dar păstrându-și totuși izul creștin de care nu te poți lepăda. Vă las pe dvs. să vă minunați de atitudinea cameleonică a foștilor securiști, ca și de spaimele trăite de Corneliu în plin sistem democratic. Frustrarea este că niciodată acest personaj n-a fost până la capăt ceea ce și-a propus să fie. A tatonat, a încercat, s-a zbătut, dar n-a izbutit pe de-antregul. Fiecare drum nu era altceva decât o nouă înfrângere; fiecare acțiune o tentativă de autodepășire.

Dacă această poveste pornește de la un caz real – cum ne lasă autorul să bănuim în debutul cărții – atunci ea este cu adevărat demnă de lecturat. Corneliu este un personaj chinuit, dar la fel de chinuiți sunt și colegii lui de pribegie. Scriitura este dinamică, umorul de bună calitate și ideile dozate corespunzător. E un roman care te pune pe gânduri pe multe paliere, iar Corneliu îți trezește ba indignare, ba compasiune. Autorul dovedește o bună cunoaștere a vieții neoprotestantismului românesc, ceea ce face asigură unicitatea acestui roman. S-a scris puțin pe un asemenea subiect în mediul românesc, iar această izbândă livrească nu trebuie trecută cu vederea. Volumul merită premiat, dar mai ales merită citit de cât mai mulți (mai ales evanghelici). Personalități duplicitare și formaliste au fost mereu printre noi, chiar dacă i-am depistat târziu… sau niciodată.

4 Comments »
« Pagina 1, 2, 3 ... 10, »
4 comments on “Recenzii
  1. ana spune:

    Ma bucura mult observatiile pe care la aveti la fiecare carte. Sa continuati aceasta slujba frumoasa.
    ana
    anatatarandras.com

  2. Anca Nagy spune:

    Vreau sa ve multumesc pentru observatiile pe care le-ati facut cu privire la cartile pe care dumneavoastra le-ati citit. Chiar mi-am propus sa citesc Masura credintei de Philip Yancey.

    ”şi fraţii voştri în lume trec prin aceleaşi suferinţe ca voi.”

    (1 Petru 5:9)

    ”În lume veţi avea necazuri; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea.”

    (Ioan 16:33)

    Doar ca ati putea sa puneti cartea de unde se poate cumpara… exemplu : Adresă pentru comandă AICI

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*