Bădicul Simionaș apucase slova cea bătrână, citea cu potcoave ca pe apă, și când se iviră cărți cu litera cea nouă și mirarea fu mare, iar necazul și mai mare. Îi umblau la școala din sat cei doi din urmă copii, un băiat și o fetiță, trebuie să cumpere alte cărți, cele din care învățaseră cei mai mari nu mai erau bune. Pentru atâta încă nu s-ar fi supărat dumnealui așa de greu, o cheltuială mai mult, dar și cea din urmă. Necazul bădicului se începu cu adevărat când îi auzea pe cei doi mai mici citind, și el nu putea să vadă, ca la ceilalți, de citesc bine sau rău, dacă spun cum se cade, pe dinafară, poeziile ce le turuiau. Bădicul Simionaș, om cu carte fiind, ținea mult la școală și la sporul ce-l făceau copiii, și totdeauna îi lua la întrebări, îi punea să-și spună lecția înainte de-a pleca la școală.
Cartea era sfântă înaintea lui, căci cartea îl izbăvi de multe necazuri. La orice supărare, la orice nenorocire, la orice rele mari, dumnealui deschidea Psaltirea, rămasă de la moșul său care fusese popă, și citea cu râvnă, cu credință, cu dragoste. Citea și de toate relele se mântuia, fără a fi silit să mai alerge pe la popi.
Cinstea și cărțile de școală ale copiilor, căci din ele auzise multe istorisiri frumoase, multe pilde minunate, multe versuri pline de lumină și de veselie, multe zicături înțelepte. Citise până veni litera cea nouă. Acum, în aceasta nouă, el nu vedea decât câmpul alb și oițele negre, pe care „cin’ le vede nu le crede”, numai „cin’ le paște le cunoaște”. Iar ca să învețe de-acum, se simțea prea bătrân.
Se plânse popii, se plânse dascălului pentru schimbarea asta care n-avea niciun înțeles. Însă cei doi cărturarii-au spus că are înțeles slova cea nouă, că e slovă română, rămasă de la strămoșii noștri romani. Bădicul n-a prea înțeles, dar nu era omul care să se certe nici când era în strâmtorarea cea mai mare. S-a dus acasă, a deschis Psaltirea și a citit până s-a mângâiat. Știa el că fiecare om își are partea lui de suferință în lumea asta…
Avusese toată viața râvna cititului și poate mai mult încă, râvna rugăciunii. Erau mai ales unii Psalmi care nu-l mințiseră niciodată, orice supărare ar fi avut. Când îi citea, necazul trecea ca luat cu mâna. Și alinau astfel nu numai răutățile ce cădeau asupra lui, ci și asupra altora. Tot satul știe că-n casa lui și a feciorilor lui e pace, că nurorile nu se sfădesc nici cu soacra, nici între ele, că-și cinstesc bărbații, că iarăși, feciorii lui nu bat crâșmele și-s oameni de omenie. Dar satul nu știe de câte ori a deschis Simionaș psaltirea și a citit psalmii cei cu dar mare!…Așa trăise, îmbătrânind din an în an ca toți oamenii din sat, bădicul Simionaș: cinstit în casă, cinstit în sat, cu râvnă tot mai mare spre citit, și mai ales spre rugăciune și post. Trăi în liniște până când cei mai mari dintre nepoți ajunseră anii școlii. Lunile dintâi trecură în pace, moșul se bucură de sporul nepoților, îi punea și pe ei să-i spună ce-au învățat, să citească silabisind.
(Fragmente din nuvela Un bătrân, de Ion Agârbiceanu; în volumul Povestiri, Sibiu, 1920)