Piața americană abundă de cărți devoționale. Este la modă acum să scrii pe subiect. Disciplinele spirituale sunt în prim plan, iar abordarea lor se face prin psihologizarea unor texte biblice. Pe lângă toate acestea, ca o simfonie pe care nu ai unde să o încadrezi, apare și cartea lui Donald Miller. Tradusă în românește sub titlul Albastru ca jazzul (Kerigma, Oradea), lucrarea este deopotrivă biografică și spiritualizantă. Marile teme ale vieții creștine sunt interpretate într-o tonalitate personală, cu o jovialitate rar întâlnită. Miller se face uneori așa de vulnerabil că ți-e frică pentru el. Citești mai departe și afli o suită de amănunte care fiecare conduce (sau argumentează) un principiu.
Unii oameni trec prin viață ca valiza prin gară; alții sunt târâți prin viață și ajung plini de vânătăi. Uneori mă întreb dacă noi trecem prin timp sau dacă timpul trece prin noi.
Tema cronos-ului universal și maniera în care îl receptăm ca muritori este privită cu detașare. Ca un Eclesiast, autorul recunoaștte ireversibiltatea timpului, dar îi acordă valoarea corespunzătoare. Este un timp în care îl poți găsi pe Dumnezeu, e un timp în care te poți împrieteni cu El.
Cred că cea mai mare șmecherie a diavolului nu e să ne facă să comitem vreun păcat, ci să ne facă să ne irosim timpul. De asta încearcă diavolul din răsputeri să-i facă pe creștini să fie religioși. Pentru că dacă reușește să-l atragă pe un om într-un obicei, îl va împiedica în felul ăsta să se dedice lui Dumnezeu.
Pericolul ipocriziei paște la fiecare pas. Formalismul și un anumit confort spiritual sunt disonanțe care pot afecta simfonia. În vâltoarea vieții, cititorul este chemat la discernământ și rigoare. Fuga de vinovăția proprie este o armă redutabilă a lui Satan și pe care o folosește în multe feluri.
Cred că orice persoană conștientă, atentă la modul în care se petrec lucrurile din realitatea înconjurătoare, are un moment în care încetează să mai dea vina pentru problemele lumii pe alții, eventual aflați în funcții de conducere, și începe să se analizeze pe sine. Mie lucrul ăsta îmi displace cel mai mult. Din spiritualitatea creștină acesta este principiul care îmi vine cel mai greu să-l aplic. Problema nu este una exterioară; problema e fiara nesățioasă care sălășluiește în pieptul meu.
Coborând mai mult în străfundurile ființei, nu se poate să nu vezi cine ești. Nu cine ai vrea să fii sau cine îți spun alții că ești. E vorba de acea blițare a propriei stări, de recunoaștere sinceră a limitei. Nimeni nu se poate mântui singur decât dacă vrea cu totdinadinsul să se autoînșele.
Cred că orice ființă omenească normală are un moment în viață când se confruntă cu propria-i depravare. Știu că ceea ce spun sună foarte creștinește, foarte fundamentalist și intimidant, dar vreau să vă spun că partea asta din to ceea ce spun creștinii e adevărată. Cred că Isus își dorește tare mult ca această idee a zdrobirii noastre să ne devină foarte clară, și cred că merită să reflectăm asupra ei.
Această evaluare negativă – în sensul că are de-a face cu partea malefică din noi – trebuie să-și găsească și ea contrapunctul. Este vorba de acea hotărâre personală, fermă de a-L urma pe Isus. Definitiv, necondiționat și irevocabil, iată cuvintele potrivite pentru relația cu Mântuitorul.
Când am înțeles că decizia de a-L urma pe Isus se aseamănă foarte mult cu decizia pe care ostaticii trebuie s-o ia de a-și urma salvatorii, am știut că trebuia să decid dacă să-L urmez sau nu pe Isus. În schimbul smereniei noastre și a acceptării milei lui Dumnezeu, ni se dă o Împărăție. Și împărăția unui cerșetor e mai bună decât iluziile unui om mândru.
Dizarmonia și falsul sunt pericole frecvente în partitura vieții. Și totuși, cu ceea ce Părinții Bisericii numea trezvenie spirituală putem înainta. Nu trebuie să ne intimidăm, dar nici să fim inconștienți.
Satan vrea ca noi să credem lucruri fără sens pe baza unor motive fără sens. Dacă lucrurile în care credem ar fi cele bune, cele adevărate, nu ar fi atât de multe probleme pe pământ.
Spiritualitatea cotidiană și mărturisirea ei fără echivoc sunt piesele de rezistență ale bisericii locale. Orice am pune în loc nu vor fi decât surogate. A cultiva o astfel de atitudine, a întreține o astfel de atmosferă, iată marele deziderat al comunității de credință.
Eu nu cred că vreo biserică este relevantă în cultura în care există și pentru căutările dintotdeauna ale omului dacă ea nu crede în Isus și în puterea Evangheliei Sale. Dacă presupusa nouă biserică crede în muzica la modă și în pagini web cool, atunci ea nu e relevantă pentru cultura actuală. Ea nu e decât al instrument prin care Satan caută să-i facă pe oameni să fie pasionați de nimic.
Creștinul trebuie să poată trece dincolo de chingile logicii, să intre în logica divinului. A te plia pe voia lui Dumnezeu și a te umple de uimire în fața Lui, ce poate fi mai satisfăcător?!
Toate minunățiile create de Dumnezeu se întâmplă exact deasupra matematicii și formulelor noastre. Cu cât mă ridic mai mult deasupra răspunsurilor mele exacte, cu atât perspectiva este mai tonifiantă și inima mi se deschide mai mult în închinare.
Donald Miller a reușit să treacă dincolo. Prin ceea ce scrie și prin conferințele lui, omul acesta încearcă să cheme la discernământ. O viață trăită din belșug este posibilă, însă doar prin Hristos. A-l citi pe Donald înfiripă în suflet un exercițiu de admirație. Reușește să ne smulgă din imediatul nostru și să ne proiecteză în alte spații. Te regăsești în căutările lui, te bucuri când se luminează din nou. Important este că fiecare episod biografic se încheie, apoteotic, printr-o aruncare definitivă în brațele Domnului.
