De ziua ta, Românie, mă rog cu mai multă zdrobire decât în anii trecuți. Strigătul inimii mele este mai patetic, recunosc; dar recunoaște și tu – țărișoară din Balcani – că și prilejurile de mâhnire s-au înmulțit. De când am resimțit prima dată, acut și persistent, că sunt român, aștept și sper. Momentul acela magic l-am trăit în decembrie 89, când mintea mea era gata să făurească scenarii dintre cele mai entuziaste. Coliziunea cu realul anilor ce au urmat a fost însă prea dur, mult prea dur. Marasmul politic ce l-a născut pe cel economic, a continuat să prolifereze până dincolo de orice limită. Sub diverse nume de partid, fosta nomenclatură s-a reinstalat și a creat o sinistră succesiune. Strivit mental de corupție și bâlbâială legislativă, m-am resemnat adesea. Am discutat deznădăjduit cu prietenii, dar am început să cred că nu mi-a mai rămas mare lucru. Eu cel care în zilele Revoluției credeam într-o schimbare radicală, am ajuns într-o blazare contagioasă, într-o pierdere a speranței.
Ce altceva mi-a mai rămas decât rugăciunea?! Poate că acesta ar fi singurul avantaj al unei tranziții sinuoase și interminabile. Poate că toți copiii lui Dumnezeu ar trebui să mijlocească mai cu foc într-o zi de felul acesta. Și sunt convins că mulți o fac deja, mulți dintre aceia care văd soluția dincolo de strategii și promisiuni neonorate. Mă alătur lor și – dintr-un colț de țara – spun și eu:
- Dă Doamne României puterea de a se pune pe cântarul istoriei. Prea ades l-am ocolit, prea ușor ne-am supraevaluat. Mitologia națională ne apasă uneori atât de tare încât ne încovoiem sub propria greutate.
- Dă Doamne României înțelepciunea de a evalua bine lucrurile. Ne pierdem în detalii și-n fleacuri. Infantilismul nostru național germinează atâta confuzie și ne împinge spre un mimetism jenant. Adesea păstrăm colbul și lăsăm boabele să se risipească.
- Dă Doamne României voința de a se redefini fondul ei intim. Creștinismului milenar pe care-l revendicăm dar care nu ne schimbă pe dinăuntru, ar trebui lăsat să lucreze cu adevărat. Dacă principiile nu sunt ferme, dacă paradigmele nu sunt stabile și dacă moralitatea nu-și redobândește tronul, tot discursul nostru este o alienare nefericită.
- Dă Doamne României optimismul de a privi înspre viitor. Despre elitele secolului XIX aflăm că nu aveau decât viitor. Optimismul lor debordant face acum deliciul multor analize. Dar noi, cei de acum, riscăm să devenim fie fataliști, fie nostalgici. Ne cantonăm într-un trecut mitic sau ne îngrozim în fața unui viitor suspect.
Și dacă tot suntem la ceas de rugăciunea, mai dă-ne Doamne îndrăzneala de a Te mărturisi în mod plenar. Ce zile mărețe am trăi dacă – în mijlocul crizei mondiale – am putea să-Ți transmitem mesajul cu relevanță. Sigur lucrurile s-ar schimba, iar România ar arăta cu totul altfel. Să credem însă în acele zile și să facem tot ce atârnă de noi pentru a le face posibile!
[…] Şi dacă tot suntem la ceas de rugăciunea, mai dă-ne Doamne îndrăzneala de a Te mărturisi în mod plenar. Ce zile măreţe am trăi dacă – în mijlocul crizei mondiale – am putea să-Ţi transmitem mesajul cu relevanţă. Sigur lucrurile s-ar schimba, iar România ar arăta cu totul altfel. Să credem însă în acele zile şi să facem tot ce atârnă de noi pentru a le face posibile! coramdeo […]
O Doamne, binecuvinteaza Romania! Binecuvinteaza, Doamne, tara mea…
Așa sa fie.
CA SI ISTORIC, ca si pasionat de istorie, ca si unul care am crezut in eroii neamului, stau totusi si ma intreb, in ultimul rand, ce istorie adevarata avem???
Daca citim un Lucian Boia sau un Marius Diaconescu (ambii profesori la Universitatea de istorie din Bucuresti!), la cum trantesc ei istoria romanilor de pamant, ma intreb: oare cat e adevarat din ce stim, si cat este fals?????
Si totusi, ramane o realitate… un gust amar al romanului care se crede buricul pamantului, cel mai vrednic de binecuvantare dintre pamanteni, dar si cel mai cartitor, cel mai victimizator, de foarte multe ori las, tradator, umbalnd pe doua cai, etc…. daca studiati atent istoria, tradarea, coruptia, nesupunerea, etc. sunt caracteristici care le regasesti la romani!
Si atunci, daca inainte ii stigmatizam pe Boia si Diaconescu, acum ma intreb: oare nu cumva au si ei partea lor de adevar? si care este adevarul, in ultima instanta? Pana nu vom renunta la a mai fi buricul pamantului, nu vom gasi raspunsuri!
Imi pare rau ca de ziua nationala a Romaniei trebuie sa spun aceste cuvinte, eu, un istoric! Dar asta e cruda realitate!
Domnul sa se indure de noi toti, romani sau neromani!
Subscriu.
Îl citesc cu încântare și îngrijorare pe Lucian Boia. Are usturător de mare dreptate în ceea ce privește istoria noastră. Apreciez felul în care alege veridicul de mit. Citindu-l, poți să observi că n-am fost așa de bravi precum ne dăm și că încă mai e mult până departe…