La 18 martie 1956 se stingea, departe de Serbia natală, unul dintre cei mai mari duhovnici și teologi ai secolului XX: Nicolae Velimirovici. S-a născut la 23 decembrie 1880, ca cel dintâi fiu ce a fost urmat de alți opt copii (care au murit cu toții în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial). Educația sa a început în sânul familiei, iar apoi a continuat la Mănăstirea Celie, pentru ca gimnaziul să-l urmeze la Válievo.
Încă de tânăr a făcut dovada unei minți iscusite și o râvnă deosebită pentru învățătură și rugăciune. Se povestește că în vacanțele de vară Nicolae urca în clopotnița Mănăstirii Celie și petrecea acolo întreaga zi citind și meditând. După gimnaziu, Nicolae s-a înscris pentru examenul de admitere la Academia Militară, însă a fost respins din motive medicale: doctorii au zis că este prea plăpând pentru o carieră militară.
Prin urmare, Nicolae s-a înscris la Seminarul Sfântul Sava din Belgrad unde, pe lângă disciplinele obișnuite, a început să studieze cărțile marilor scriitori ai culturii europene: Shakespeare, Voltaire, Nietzsche, Marx, Pușkin, Tolstoi, Dostoievski și alții.
De-a lungul seminarului s-a atașat într-un mod aparte de viața și gândirea scriitorului muntenegrean Petru Njegoș, despre activitatea căruia și-a pregătit și lucrarea finală (susținută la Mănăstirea Rkovica, în 1902, unde și-a uimit profesorii cu vastele sale cunoștințe).
A fost un adevărat spirit renascentist, cu o cultură impresionantă și o aviditate excepțională pentru nou. Așa se face că a fost trimis să urmeze studiile doctorale la Berna (Elveția), unde își va lua titlul de doctor (în 1908) cu lucrarea „Credința în Învierea lui Hristos ca temelie a dogmelor Biserici apostolice”.
În anul următor (1909), Nicolae și-a pregătit un alt doctorat, de data aceasta în filozofie, la Universitatea din Oxford, urmând să susțină teza cu tema Filozofia lui Berkeley, însă la Universitatea din Geneva. Anul 1909 este marcat de o minune: se vindecă de dezinterie. Pe atunci fiind o afecțiune mortală, Nicolae consideră această vindecare ca un mesaj din partea lui Dumnezeu, așa că se hotărăște să se călugărească, iar la 20 decembrie a aceluiași an este hirotonit preot și, la scurtă vreme, arhimandrit.
După începerea Primului Război Mondial, Părintele Nicolae este trimis cu misiune diplomatică oficială în Anglia în încercarea de a obține sprijinul guvernului englez pentru poporul sârb. Cu această ocazie i s-a acordat și titlul de Doctor Honoris Causa la Universitatea din Cambridge. În această perioadă (diplomatică) el nu și-a abandotat preocupările teologice, scriind și conferențiind la diferite universități britanice.
În vara anului 1915, Nicolae și-a continuat lucrarea misionară în Statele Unite. Această misiune a legat-o de un vis în care i s-a arătat un înger al Domnului și i-a descoperit că va merge în America pentru a organiza comunitățile ortodoxe sârbe dispersate într-o singură episcopie sârbă, în deplină comuniune cu Biserica din patria mamă.
La 12 martie 1919, Sinodul Bisericii Ortodoxe Sârbe îl ridică la rangul de Episcop al Jicei (avea doar 39 de ani). În 1921 a fost strămutat în Eparhia Ohridei și Bitolei, pentru a realiza unirea sârbilor cu macedonenii acestei regiuni. Tot în această perioadă s-a reîntors în America unde, pe lângă activitatea de predicare și sfătuire, a strâns fonduri pentru victimele războiului din Serbia. A deschis, de asemenea, și o rețea întreagă de orfelinate și azile, fiind extrem de atent la detaliile vieții sociale.
De-a lungul anilor 1921-1922, Părintele Nicolae a compus o sută de poeme-meditații de o frumusețe și o profunzime aparte, reunite apoi în volumul Rugăciuni pe malul lacului. În ciuda titlului, nu avem de-a face cu niște rugăciuni obișnuite, și nici cu scrieri dogmatice sau filosofice (deși găsim câte ceva din toate acestea), ci cu graiuri de taină, vorbiri ale sufletului cu Dumnezeu, vărsare a sufletului și punere a lui înaintea Ziditorului. Limbajul, deși plin de poetice figuri de stil, nu este al unui ritor, ci al unui adânc și statornic căutător de Dumnezeu ce-și spovedește lumii întregi toată durerea, păcătoșenia și neputința, dar și credința și nădejdea că va afla astfel mult doritul răspuns al Celui Preaiubit.
În anul 1923 a publicat lucrarea Gânduri despre bine și rău, fiind una dintre puținele lucrări care au cunoscut o traducere românească timpurie: în 1939 (la 16 ani după apariția originalului). Succesiunea traducerilor continuă în 2001 (trad. Teofil Petrescu, Sophia, București), cu reeditare în 2006 și cu titlul modificat (Învățături despre bine și rău). Gândurile adunate între coperțile acestei cărți ne îmbrățișează cu o gingașă familiaritate: pentru creștini, ele par să vină nemijlocit din înțelepciunea Cărții Ecclisiastului, din Pildele lui Solomon, din Psalmi, din pildele Evangheliei, din Pateric și din capetele Filocaliei. Chiar și necreștinii vor putea regăsi aici căldura de „acasă,” în măsura în care au căutat vreo mângâiere în scrierile vechilor înțelepți ai Antichității.
Declanșarea celui de Al Doilea Război Mondial îi vor aduce lui Nicolae noi încercări și suferințe. Totuși, acesta a pornit o luptă fățișă împotriva naziștilor, condamnând în special ateismul acestora și felul în care au distrus sănătatea duhovnicească a poporului sârb.
Urmare a acțiunilor sale anti-naziste, Nicolae Velimirovici a fost arestat și condamnat în anul 1941 (împreună cu patriarhul său, Gavriil Dojici), fiind încarcerat la Dachau (Germania). Chiar și în acest lagăr a ținut un jurnal de captivitate, scriere ce a văzut lumina tiparului sub titlul: Prin fereastra temniței (Predania, București, 2017).
A trecut prin mai multe închisori naziste (din Germania) între 1941-1945, unde a fost maltratat și unde a văzut felul macabru în care naziștii îi ucideau pe evrei. A fost perioada de maximă încercare din viața acestui mare om.
Urmare a spectacolului lugubru la care a asistat în temniță și-n anchete, Nicolae Velimirovici avea să scrie mai târziu: „Atâta vreme cât Europa L-a urmat pe Hristos ca pe Soarele dreptății și pe sfinții Săi apostoli, martiri, sfinți și nenumărați drepți, precum și alți oameni care au bineplăcut Lui, Euproa a fost o piață luminată de sute și mii de lumânări, mari și mici, arzând strălucitor. Totuși, atunci când dorința umană și înțelepciunea omenească au bătut ca două vânturi puternice, lumânările au fost stinse și întunericul a coborât pe pământ… Războiul pentru pământ este împotriva adevărului. Războiul împotriva adevărului este războiul împotriva firii dumnezeiești și a celei omenești. O, amărăciune mai amară decât fierea! Cât de mult suferă oamenii, cât de mult se chinuiesc și cât de mult jertfesc ei pentru această trecătoare și înșelătoare împărăție pământească.”
Un loc aparte îl ocupă volumul Capete, care au apărut de-a lungul timpului fragmentar și nu întotdeauna traduse din original. Cele patru sute de capete semnate de Sfântul Nicolae Velimirovici tratează despre patru teme fundamentale ale Creștinismului: despre dragoste și adevărata sa față, despre credință și esențialitatea păstrării neprihănite a predaniei ortodoxe, despre minuni și – paradoxal doar pentru cine are o certă înrudire cu orbirea sufletească – firescul, de fapt, al acestora, și, în fine, despre Sfânta Biserică.
A scris mai multe lucrări, dintre care majoritatea sunt consemnări ale cuvântărilor sale: „Noi predici la poalele muntelui”; „Omilii la Evanghelii”; „Gânduri despre bine și rău”; „Rugăciuni pe malul lacului”; „Războiul și Biblia”; „Semne și simboluri”; Proloagele de la Ohrida”; „Epistole misionare”; „Viața Sfântului Sava”; „Casiana”; „Predici”; „Credința sfinților”; „Mai presus de Răsărit și Apus” etc.
Detalii despre viața și activitatea lui Nicolae Velimirovici ne-au fost oferite de ucenicul său apropiat: Iustin Popovici. Acesta a depus eforturile necesare pentru canonizarea lui Nicolae.
A adormit întru Domnul în țară străină, în anul 1956, pe când se ruga în chilia sa de la Seminarul Ortodox „Sfântul Tihon” din America. Avea pe atunci 76 de ani. În anul 1991, după 25 de ani de la moarte, rămășițele sale au fost aduse acasă și depuse în mănăstirea ctitorită de el însuși în satul natal, Lelici. A fost canonizat de Biserica Ortodoxă Sârbă în anul 2003.