La 11 noiembrie 1491 se năștea, în Schlettstadt (Alsacia), Martin Bucer, unul dintre cei mai îndrăgiți reformatori protestanți. Mediator și cărturar liturgic, a rămas în istorie mai ales pentru încercările sale de a face pace între grupurile reformatoare aflate în conflict. El a influențat nu numai dezvoltarea calvinismului, ci și dezvoltarea liturgică a comuniunii anglicane.
Bucer a intrat în ordinul monastic dominican în 1506. A fost trimis să studieze la Universitatea din Heidelberg (Germania) unde a făcut cunoștință cu operele marelui erudit umanist Erasmus și ale lui Martin Luther, fondatorul Reformei protestante. În 1521, Bucer a părăsit ordinul dominican și a intrat în serviciul contelui palatin al Rinului, unul dintre cei șapte electori ai Sfântului Împărat Roman. În anul următor a devenit pastor la Landstuhl, unde s-a căsătorit cu o fostă călugăriță. Excomunicat de Biserica Catolică în 1523, s-a îndreptat spre Strasbourg, unde cetățenia părinților săi i-a asigurat protecție. Farmecul personal, abilitățile intelectuale și zelul său i-au adus în cele din urmă o poziție de conducere la Strasbourg și în sudul Germaniei.
Sub influența lui Erasmus, a acceptat idealurile umanismului creștin și ale Renașterii, care vizau o renaștere a binelui adevărat și corectitudinea originară, de la nivel individual la cel social.
Prins în entuziasmul Reformei, Bucer a devenit un protestant convins. Ba mai mult, și-a imaginat o reînnoire a individului și a societății care se baza pe viziunile sale umaniste anterioare și credea că o astfel de reînnoire ar rezulta din predicarea adevăratei Evanghelii și din aderarea fidelă la modelul de viață descoperit în Biblie. Acest accent pe convertire, pietate și disciplină și-a găsit cea mai deplină expresie în programul de reformare a Angliei pe care l-a prezentat regelui Eduard al VI-lea al Angliei în 1551.
Orașul adoptiv al lui Bucer, Strasbourg, se afla între zona influențată de cel mai important reformator elvețian, Ulrich Zwingli – sudul Germaniei și Elveția – și zona influențată de Martin Luther – centrul și nordul Germaniei. În 1529, Philip de Hesse i-a invitat pe Zwingli și Luther, precum și pe alți reformatori, la Marburg pentru a vedea dacă opiniile contradictorii cu privire la Cina Domnului puteau fi reconciliate, ceea ce Bucer credea că este posibil. La finalul colocviului, Zwingli și Bucer i-au strâns mâna, în semn de acceptare, lui Luther, însă acesta le-a refuzat „oferta”.
Crezând că ruptura dintre cele două ramuri ale Reformei putea fi depășită, Bucer a participat la aproape toate întâlnirile care au avut loc în Germania și Elveția între 1524 și 1548. În diversele colocvii între protestanți și catolici sau între luterani germani și reformiști elvețieni, Bucer a pledat adesea pentru folosirea unui limbaj obscur și a unor formule ambigue atunci când era imposibil să se ajungă la un acord explicit între părți. Justificarea sa pentru folosirea ambiguității era convingerea lui că scopul esențial era reformarea poporului, iar problemele doctrinare puteau fi rezolvate mai târziu. La Basel, în 1536, Bucer a participat la redactarea Primei Mărturisiri Helvetice, un document care a fost considerat de mulți teologi reformați ca fiind prea apropiat de opiniile lui Luther, în special în ceea ce privește Cina Domnului. La Wittenberg, în același an, Bucer a luat parte la o conferință între teologii luterani, elvețieni și sud-germani. Acolo a participat și Filip Melanchthon, un teolog luteran cu care a fost adesea comparat. Pentru o vreme, s-a părut că Bucer și Melanchthon au fost cât pe ce să pună capăt disputei privind Cina Domnului, o dispută care a divizat Reforma de pe continent în două grupuri majore. Luther, satisfăcut de aparenta înțelegere, a declarat: „Suntem una, așa că vă recunoaștem și vă primim ca pe frații noștri dragi în Domnul”. Se spune că Bucer ar fi vărsat lacrimi la cuvintele lui Luther. Ulterior, Melanchthon a redactat Cooncordatul de la Wittenberg, care încorporează acordul, dar, spre dezamăgirea lui Bucer și a lui Melanchthon, nu a reușit să realizeze o uniune durabilă. Elvețienii erau nemulțumiți de faptul că Bucer făcuse concesii care înclinau spre doctrina prezenței reale a lui Hristos în Euharistie, iar unii au crezut că ar trebui să se dezică în mod oficial de declarațiile sale.
Chiar dacă Bucer a fost criticat pentru abordarea sa evazivă în controversele dintre adepții lui Zwingli și Luther, autoritățile civile din multe zone din sudul Germaniei i-au cerut sfatul pentru rezolvarea unor chestiuni locale. Deoarece Bucer a considerat aceste compromisuri ca fiind adaptate la circumstanțele locale, în curând a fost acuzat de toate taberele că nu avea altă convingere decât aceea că scopul justifică mijloacele. În apărarea sa, el a susținut că fiecare dintre aceste compromisuri a fost doar o măsură temporară, că spera ca treptat să se facă și alte schimbări. Politica lui Bucer a făcut totuși ca, la Strasbourg, să fie mai puține persecuții ale anabaptiștilor și a altor grupuri minoritare decât în cea mai mare parte a Europei.
În afară de promovarea uniunii intra-protestante, Bucer visa de mult timp să vindece ruptura dintre protestanți și catolici și, în încercarea de a reduce aceste diferențe, s-a angajat în negocieri secrete cu anumiți catolici liberali și reformatori. Împăratul Sfântului Imperiu Roman Carol al V-lea, din motive politice, a urmărit obiective similare. Temându-se de o invazie turcească în Europa Centrală, el dorea să restabilească unitatea între prinții Germaniei. În consecință, a convocat un colocviu între catolici și protestanți la Regensburg, în 1541. Carol a ales trei teologi catolici și trei teologi protestanți (printre care Bucer) pentru a discuta un document anonim numit Cartea de la Regensburg, care propunea măsuri pentru realizarea uniunii catolico-protestante. Când Carol a folosit concesiile lui Bucer în negocierile sale secrete cu catolicii liberali ca bază pentru o soluție oficială a controversei privind Reforma, Bucer, luat prin surprindere, a negat orice participare la un asemenea plan. Atât catolicii, cât și protestanții au respins Cartea de la Regensburg. Carol a rezolvat problema pentru o vreme supunând puterile protestante, care nu acceptau niciun compromis religios, prin forță militară și prin aplicarea propriului său plan de compromis, anume Interimatul de la Augsburg din 1548.
Deși acesta nu a acordat catolicismului mult mai mult decât o făcuseră cele anterioare anterioare, Bucer s-a opus cu vehemență să fie acceptat la Strasbourg. Părerea sa era că până și un compromis slab era justificat dacă făcea un anumit progres spre reformă, dar că acceptarea de către Strasbourg a acestui document ar fi fost un pas înapoi. Cu toate acestea, armatele lui Carol au învins, iar Strasbourgul l-a exilat pe Bucer și pe alți câțiva miniștri protestanți, toți fiind primiți în Anglia de arhiepiscopul de Canterbury, Thomas Cranmer.
Acolo, Bucer a sprijinit programul de reformă oficial și prudent al lui Cranmer și al savantului Nicholas Ridley împotriva reformei mai radicale a bisericii engleze, susținută de zwinglianul John Hooper și de reformatorul scoțian John Knox. Prima carte de rugăciuni a lui Eduard al VI-lea (1549), cartea liturgică a noii Biserici Engleze Reformate, care conținea dovezi ale influenței luterane, a fost supusă criticii oficiale a lui Bucer, care nu știa limba engleză. Evaluarea sa, Censura, remisă episcopului Ely cu o lună înainte de moartea lui Bucer, a subliniat luteranismele vagi din cartea de rugăciuni. Cea de-a doua Carte de rugăciuni a lui Eduard al VI-lea (1552), utilizând critica lui Bucer, i-a ofensat pe conservatorii din Biserica Engleză și nu i-a satisfăcut pe reformatorii mai radicali, dar, cu toate acestea, a rămas în vigoare timp de aproximativ opt luni. Și pe meleaguri britanice, influența lui Bucer ca mediator a continuat în Biserica Engleză de secol XVI. S-a stins în Anglia, la 28 februarie 1551, după o viață activă și – din multe puncte de vedere – interesantă.