După o viață lungă (92 de ani) și plină de realizări, ieri ne-a părăsit unul dintre academicienii noștri de frunte: Mihnea Gheorghiu. Deși a fost cunoscut și ca scenarist, iar iubitorii peliculelor istorice Burebista, Hiperion, Mușchetarul roman, Dimitrie Cantemir, Tudor, s-ar putea să și-l amintească, marele cărturar a excelat în sfera traducerilor.
Asociat la început cu curentul neoavangardist, acest fiu de anticar a fost îndrăgostit mai toată viața de Shakespeare pe care l-a tradus și l-a comentat copios. Nu i-a uitat nici pe Walt Whitman, Robert Burns, Charles Dickens, Marquez și alții, mari personalități ale literaturii mondiale. Avea un pronunțat simț al limbii și reușea să intre cu ușurință în pielea personajelor și a operelor.
Deși atitudinea lui proletcultistă (începând cu 1948) e dezbătută frenetic în mediile literare, personalitatea lui Mihnea Gheorghiu este demnă de studiat. Profesionalismul cu care și-a făcut treaba, tenacitatea cu care și-a urmărit scopurile și delicatețea cu care s-a raportat la ceilalți sunt calități cu adevărat importante. Merită să reflectăm măcar acum, post-mortem, la implicațiile unei munci de o viață. Omul acest chiar n-a trăit degeaba, iar cinstea pe care ne-a făcut-o pe plan internațional a fost covârșitoare.