Cu mare plăcere semnalez și eu apariția comentariului la Amos semnat de Silviu Tatu și intitulat Când leul rage. Apărut la Societatea Biblică Română (Oradea), lucrarea este rodul unei preocupări didactice de patru ani. Autorul este conferențiar universitar la Institutul Teologic Penticostal (București), fiind specializat în studiul Vechiului Testament. Ca și în celelalte cărți publicate, Silviu Tatu reușește din nou o lucrare utilă și riguros științifică. Bine ducumentat, volumul este scris cu acribie dar și cu pasiune. Autorul nu se mulțumește cu o analiză exegetică impecabilă, ci pune cu adevărat suflet. Aplicațiile inserate în text scot în evidență această preocupare practică.
Comentariul propriu-zis este precedat de o analiză a discursului poetic. Acest lucru dă o notă particulară întregului demers oferind cititorului o viziune inductivă. Se pleacă de la general pentru a se ajunge la particular. După ce sunt prezentate, rând pe rând, dificultățile hermeneutice (despre natura poetică și narativă a profeției, bunăoară), Silviu Tatu explică poezia ebraică prin paralelismul liniilor poetice (cel gramatical, numeric și în trepte). Turul de forță nu ar fi fost suficient fără o prezentare a sensului figurativ: figuri de construcție, de elocuție și de stil. Acestea din urmă sunt cele mai ușor de observat deoarece includ forme cunoscute precum hiperbola, alegoria, comparația etc.
Elementele de introducere survin după această privire de ansamblu. Autorul dezvoltă argumentele într-o manieră clasică, ocupându-se de biografia profetului, de textul profeției și de marile teme. Sunt luate în discuție teme precum suveranitatea și harul lui Dumnezeu, dar și rolul de ambasador al profeului. Nu lipsesc detaliile de ordin socio-istoric și nici micile aserțiuni filologice.
Situația socială descrisă în carte trădează o societate condusă de o clasă nobiliară superstițioasă dar idolatră, înstărită dar opresivă față de săraci, mare consumatoare de lux și de festivități dar imorală. Ea este convergentă cu o perioadă în care naționalismul israelit eliberat de presiunea asiriană și-a permis să irosească resurse în autocongratulare și trăire fără griji, ignorând cu bună știință standardul Legii lui Moise în raport cu care se definea identitatea poporului evreu. (p. 98)
După o introducere amplă și bine structură, autorul purcede la exegeza textului profetic. Verset cu verset, cartea Amos este disecată metodic. Întreg conținutl poate fi definit prin trei concepte-forță: oracole, bocete și vedenii.
Oracolele sunt îndreptate în primă instanță împotriva neamurilor (aramei, filisteni, fenicieni, edomiți, amoniți, moabiți), iar abia după aceea împotriva lui Israel (3.1-4.3). Astfel, înainte de a se ocupa de Israel, Amos vine din aproape în aproape și arată că Dumnezeu ține la un anumit standard de dreptate cu toate neamurile. (p. 126) Când, în cele din urmă, profetul se adresează lui Israel, limbajul devine mult mai acid. Dumnezeu aștepta mai mult de la poporul Său, și-l judecă în consecință. Sunt rostite sentințe divine împotriva apostaziei din Samaria, iar cuvântul cheie este: demolarea. După cum conclude autorul: Tot ceea ce însemna construcție reprezentativă pentru cultura și civilizația israelită din Samaria urmează să fie demolat. (p. 192)
Bocetele pentru Israelul nepocăit alcătuiesc o altă secțiune semantică. Cuprinse textual în capitolele 5 și 6, aceste bocete vin oarecum în tradiția celor două lamentații ale lui David (una pentru Absalom, alta pentru Abner). Cele ale lui Amos au însă o țintă precisă. Primul bocet este pentru nedreptatea socială; al doilea pentru lascivitate; al treilea pentru opulență. Aceste scăzăminte ale poporului sunt dezavuate și condamnate aprig.
Sentința lui Dumnezeu este fermă și imuabilă. Finalul este contrar tuturor așteptărilor, sloganelor și pretențiilor… Cei care s-au complăcut în idiosincrasiile lor religioase vor avea de înfruntat pe Însuși Domnul, Dumnezeul Oștirilor. Cei care s-au bucurat de construcțiile lor monumentale le vor admira ruinele din pulberea pământului. Schimbarea de destin a fost declanșată din pricina promovării unui standard moral incompatibil cu statutul de popor al lui Dumnezeu. (p. 248)
Vedeniile, patru la număr, vin să întregească revelația profetică. Prima se referă la o invazie de lăcuste cu impact sever asupra populației, deoarece regele își pusese la păstrare partea sa. (p. 253) A doua vedenie vorbește despre un pârjol năpraznic. Pedeapsa prin foc este – după cum subliniază Silviu Tatu – o temă recurentă în profeții. A treia vedenie aduce în prim plan tabla de cositor. Amos Îl vede pe Domnul stând alături de un zid de tablă, cu tablă de cositor în mână, imaginea transmite ideea unui deznodământ dezastruos. (p. 261) A patra vorbește despre coșul cu fructe, acele fructe culese la sfârșitul verii. Totul se cufundă într-o tăcere care amplifică tragismul pedepsei divine.
După această lectură pe diagonală putem trage câteva concluzii. În primul rând, lucrarea oferă o analiză exegetică demnă de consultat. În al doilea rând, stilul comentariului este personal. Autorul este și cu inima acolo, nu doar cu mintea. În al treilea rând, cartea constituie un potențial depozit omiletic, pentru cei care își doresc o slujire predicatorială eficientă. Multe idei comentate aici pot fi cizelate și aplicate unor situații pastorale și etice.
Așadar, lectură plăcută!