Așa cum am procedat și la instituirea Cinei, vom încerca și de data aceasta o viziune comparativă. Fiecare dintre cei patru evangheliști vede Răstignirea în felul său, aducând elemente noi sau omițând anumite detalii. Acest fapt îl vom accepta ca un deliciu al relatării scripturale și nu ca o contradicție redacțională. Este fermecător să observi cum cele patru Evanghelii ne oferă întregul tablou și ne transmit aceeași stare de spirit.
- Răstignirea la MARCU
Unii spun că la Marcu patimile sunt prezentate cu o lungă introducere. Aici apare o tensiune mereu prezentă în evanghelie. Pe de o parte limbajul exaltant al lui Hristos ca FIUL LUI DUMNEZEU, pe de altă parte, limbajul suferinței descris de sintagma FIUL OMULUI. Spre deosebire de ceilalți, Marcu subliniază cele trei ocazii în care Isus-Leul putea să scape: (1) În Ghetsimani (14.35); (2) Când Pilat a propus ipoteza eliberării (15.9); (3) Când oamenii i-au cerut ironic să coboare de pe cruce (15.30).
Marcu îi permite lui Isus să vorbească doar de trei ori: (1) Când e întrebat de Marele Preot (14.62). Acesta întreabă: Ești tu Hristosul, Fiul Celui binecuvântat? Isus răspunde: Da, sunt. (2) Când e întrebat de Pilat (15.2). Întrebarea: Ești tu Împăratul Iudeilor? Răspuns: Da, sunt. (3) Strigătul de pe Cruce (15.34). În traducere: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu pentru ce M-ai părăsit?
Scena propriu-zisă a Răstignirii se produce în întuneric, element natural foarte bine conturat în Marcu. Isus este gradual abandonat și apoi dezolat până la strigătul de pe Cruce. Două elemente apar în Marcu în privința patimilor: primul ține de enigma mormântului gol, al doilea ține de absența finală a lui Dumnezeu.
- Răstignirea la MATEI
Include aproape fiecare verset din patimile lui Marcu, exceptând două detalii: (1) Tânărul descris în Mc. 15.21; (2) Prezentarea fiilor lui Simon din Cirena (Alexandru și Ruf).
Patimile în Matei sunt diferete în atmosferă. Dacă în Marcu avem absența lui Dumnezeu, la Matei Hristos se duce spre moarte cu o siguranță izbitoare (totul este rodul propriei alegeri).
Detaliul din 26.2 este specific lui Matei: Știti că după două zile vor fi Paștele; și Fiul omului va fi dat ca să fie răstignit. Avrem aici o precizie aproape matematică, Isus furnizându-le ucenicilor o predicție aparte. Această informație ar fi trebuit să-i ajute mult pe ai Săi.
Doar în Matei găsim detaliul despre cele 12 legiuni de îngeri care ar putea să-L salveze. Din nou ni se confirmă voința liberă pe care Isus o exercită, ducându-Se până la Cruce fără ezitare. În fond, Isus refuză din nou intervenția angelică așa cum o făcuse și în pustie potrivit 4.6-8.
Matei este singurul care ne descrie moartea lui Iuda (27.3-10), deși evenimentul este reluat și de Luca în Fapte 1.18-20. Interesantă preocuparea acestui evanghelist pentru destinul trădătorului. Fără aceste amănunte ne-am fi întreba și azi ce s-a întâmplat cu el. Mai mult, fără gustul amar al sinuciderii am fi avut poate o viziune mult prea romantică asupra realităților spirituale.
Matei introduce acea tentație: Dacă ești Fiul lui Dumnezeu coboară de pe cruce (27.30). De remarcat aluzia la identitatea divină a lui Isus. Deși ispita o vom regăsi și în alte evanghelii, aici ea este îndreptată în mod direct spre Isus ca Fiu al lui Dumnezeu. I se pune la îndoială tocmai divinitatea, iar aceasta într-un moment unic și sublim.
Spre deosebire de Marcu (ce-l prezintă pe Iosif din Arimateea drept un sfetnic cu vază al soborului (15.43); Matei face un pas mai departe, spunând că era și el ucenic al lui Isus (27.57). Interesant statul pe care-l atribuie lui Iosif. Este posibil ca Matei să fi cunoscut detalii suficiente în acest sens, chiar dacă Iosif era un ucenic ascuns.
Spre deosebire de Marcu, unde strigătul de pe cruce este singular, în Matei strigătul este acompaniat de cataclisme naturale de-a dreptul înfricoșătoare. Dintre toate acestea, cea mai înfricoșătoare este despicarea stâncilor. Fenomenul este specific teofaniilor (Jud. 5.4; 2Sam. 22.8; 1Împ. 15.11) și a Zilei Domnului (Hagai 2.6-9, 20-23).
- Răstignirea la LUCA
Luca operează în spiritul sintagmei: necesitatea divină. În Cornilescu avem acel trebuie, care apare de șapte ori în evanghelie: 9.22; 13.33; 17.25; 22.37; 24.7,26,44.
Luca omite următoarele incidente: ungerea lui Isus (descrisă în Mc. 14.3-9); tristețea din Ghetsimani și somnul ucenicilor (din Mc. 14.33-34); fuga ucenicilor (Mc. 14.50-52); falsele mărturii (Mc. 14.55); tăcerea lui Isus (Mc. 14.61; 15.4-5); batjocura soldaților și a trecătorilor (Mc. 15.16-20); strigătul lui Isus (Mc. 15.34-35); amuzamentul lui Pilat (Mc. 15.44).
În Grădină, Luca îi include pe toți ucenicii în atmosfera de rugăciune (22.45), care – deși nu s-au rugat – au adormit de întristare (scuză onorabilă în raport cu Matei și Marcu).
Numai Luca amintește vindecarea soldatului (deși nu-i dă numele), cu toate că și Matei și Marcu vorbesc despre tăierea urechii lui.
Scriind pentru neamuri, Luca declară întreit inocența lui Isus: (1) Concluzia lui Irod, rostită de Pilat (23.15): Nici Irod nu i-a găsit nici o vină, căci ni l-a trmis înapoi; și iată că omul acesta n-a făcut nimic vrednic de moarte. (2) Declarația tâlharului pocăit (23.40-41): Pentru noi este drept, căci primim răsplata cuvenită pentru fărădelegile noastre; dar omul acesta n-a făcut nici un rău. (3) Declarația sutașului (23.47): Sutașul, când a văzut ce se întâmplase, a slăvit pe Dumnezeu și a zis: Cu adevărat, omul acesta era neprihănit.
- Răstignirea la IOAN
În această evanghelie ceasul patimilor coincide cu ceasul glorificării (a proslăvirii. Este, probabil, cea mai înălțătoare ironie a evangheliei. Spre deosebire de sinoptici (unde Marcu indică o anumită pasivitate a Leului; Matei o împlinire minuțioasă a profețiilor; Luca sugerează necesitatea divină), Ioan ne prezintă un Isus stăpân pe situație.
El cunoaște ce se va întâmpla cu o precizie divină (13.1-3) și explică toate acestea ucenicilor în discursul din capitolele 13-17. Spre deosebire de sinoptici, în Ioan Isus își duce singur crucea (fără Simon – 19.17), iar suferințele Lui nu sunt accentuate. Mai mult, El continuă să se ocupe lucruri concrete chiar de pe Cruce, dând-o pe Maria în grija lui Ioan(19.26-30). Avem așadar un Isus în control de la începutul Evangheliei și va rămâne la fel până la sfârșit.
Doar Ioan ne vorbește despre grija lui Isus pentru ucenici. Înainte de arestare El va spune: pe ei lăsați-i să plece (18.8). De asemenea, doar Ioan are grijă să ne furnizeze un detaliu privitor la soldatul rănit de Petru. Aflăm, așadar, că se numea Malhu (18.10), unul dintre cele mai puțin cunoscute nume din Noul Testament.
Patimile debutează într-o grădină (18.1) și se sfârșesc tot într-o grădină (19.41). Ghetsimaniul nu ne apare la Ioan drept un loc al dramei și nici al rugăciunii agonizante. Isus se duce pur și simplu acolo pentru a fi arestat. Și aici totul este în control. Iuda nu-L identifică pe Domnul, ceea ce arată din nou același lucru. Isus se duce spre ei întrebându-i: Pe cine căutați? (18.4). După ce răspund Pe Isus din Nazaret, Domnul rostește expresia mult îndrăgită: Eu sunt. Dacă Isus spune Eu sunt, Petru va spune nu la mult timp: Eu nu sunt (de-al Lui). Interesant și trist în același timp.
Ce se întâmplă cu cămașa lui Isus împlinește profeția psalmistului (Psalmul 22.18); iar strigătul abandonului menționat în Marcu (și preluat tot din psalm), nu-și găsește locul în narațiune. Cumplita sete descrisă în 19.28 trebuie și ea citită în cheie profetică: Psalmul 69.21. În fine, faptul că nici un os nu i-a fost sfărmat întregește întregul tablou. Așa scria în Zaharia 12.10 și așa trebuia să se întâmple. Toate acestea sunt specifice lui Ioan, iar ecuația profețire-împlinire ne apare în toată forța ei.
Cât privește atmosfera de la Cruce, Ioan își expune propria mărturie. Această mărturie trebuie să fie suficientă și convingătoare. Aici nu este nevoie de centurionul roman – ca la sinoptici – ci doar de prezența și confirmarea ucenicului iubit. De asemenea, în textul ioanin Răstignirea nu se produce în întuneric. Evanghelia care folosește din plin dualismul lumină-întuneric nu are nevoie de o eclipsă de soare, am spune. Când Iuda pleacă de la Cină era noapte (13.30), când aprozii vin să-L prindă au la ei felinare (18.3); dar Răstignirea nu este învăluită în beznă.
Finalul este concentrat exclusiv pe Isus care rămâne în controlul propriilor patimi. De pe cruce, dându-Și duhul, Mântuitorul exclamă: S-a isprăvit! (19.30). Ioan rămâne așadar consecvent propriei viziuni asupra patimilor și învierii lui Hristos. El îl vede pe Fiul lui Dumnezeu suveran peste tot ce I se întâmplă. Nimic nu-L poate clinti din loc. Orice alt eveniment este parcă stânjenitor și poate distrage de la chipul Dumnezeului de pe Cruce.