Autorul unui comentariu pe Psalmi introduce, în dreptul Psalmului 137, o reflecție interesantă. Teza: receptarea predicatorială a respectivului psalm, în ultimele decade. Cum s-au raportat predicatorii la această cântare destul de incomodă, hermeneutic vorbind? Dificultatea este dată de ultima strofă și, cu precădere, de versetul 9: „Ferice de cine va apuca pe pruncii tăi și-i va zdrobi de stâncă!”. Ce avem aici?! O felicitare a evreilor ce se vor răzbuna exemplar?! După câte se pare, a zdrobi capetele copiilor babilonieni pare o faptă lăudabilă…
Acest element de imprecație nu este singular. Blestemele sunt omniprezente în Psalmi, doar că aici violența pare maximă. Ei bine, lamentația cu pricina a fost folosită ca material sermonic de cel puțin trei predicatori americani în prima duminică după atentate: 16 septembrie 2001. Cu acea ocazie, în câteva biserici evanghelice din Statele Unite, textul Psalmului 137 a răsunat cu putere. Explicarea lui, se înțelege, a fost legată exclusiv de drama pe care națiunea americană o trăia din plin. După cum vom vedea, fiecare predică avea o orientare diferită, dar toate ținteau spre același punct: nostalgie și speranță.
1. David L. Davis: viziunea PASTORALĂ
Accentuând în mod deosebit suferința poporului american (similară, spune Davis, cu cea evreiască), predicatorul încearcă să aducă un strop de consolare. A te uita în urmă, a nostalgia un trecut măreț dar a nu-ți pierde cumpătul în fața realității, iată marele deziderat. Deși Dumnezeu este bun, noi (a se citi americanii) trebuie să procedăm la pedepsirea vinovaților. Așa cum evreii au fost folosiți pentru a aplica judecata divină, acum era rândul poporului american.
2. Jeremiah Wright: viziunea PROFETICO-CRITICĂ
Ura nețărmurită a atacatorilor este pusă aici alături de alte popoare ce s-au ridicat împotriva evreilor. Înțelegând Biserica precum Noul Israel, iar America precum bastionul creștinătății, Wright vede în atentate un adevărat sacrilegiu. A te atinge de națiunea care poartă stindardul libertății și a păcii, înseamnă a te atinge de spiritul creștinismului. Prin urmare, orice pedeapsă va aplica Dumnezeu atacatorilor nu trebuie să ni se pară prea mult.
3. William P. Tuck: viziunea TEOLOGICO-INTEROGATIVĂ
Teologia răzbunării este cu adevărat fascinantă. Și totuși, afirma Tuck, teroriștii au acționat în numele unei false răzbunări. America a acționat întotdeauna cu empatie, prin urmare gestul extrem nu se explică în nici un fel. Printr-o retorică impecabilă, predicatorul reușește să incrimineze inamicul. El trebuie găsit și să primească o pedeapsă pe măsura faptei. Se merge până la dezumanizarea celor care au pus mâna pe manșa avionului, înfigându-l în turnuri. Or, dacă ei au coborât atât de jos, făcătorii dreptății (americanii) nu trebuie să aibă nici o reținere.
Iată cum arată trei reacții, la cald, după atentate. După cum ați văzut, nu există nici o urmă de introspecție. America este imaculată (în termenii predicatorilor de mai sus), reacțiile fiindu-i justificate. Oare la fel am fi procedat și noi?! Probabil. Suntem gata să ne victimizăm oricând și oricum. De asemenea, justețea acțiunilor reparatorii nu ni le punem la îndoială. Se pare că semănăm între noi. Poate avem de-a face cu un resort antropologic comun, ceva ce ține de structură. Și totuși, trebuie să avem mare grijă ce rostim pe la amvoane. Cuvântul nostru ar putea produce atitudini nepotrivite și chiar să instige la ură.
Simt nevoia sa generalizez. „Dragii” nostri frati americani nu reusesc sa retina ca nu sunt in nici un fel varful de lance. Nici moral, nici academic si nici economic (China fiind economia numarul 1), nici macar in privinta libertatii si sanselor ei nu mai pot fi „caluza popoarelor”. Iar acest sindrom nesuferit, prin care se identifica cu insasi Crestinatatea, aceasta suspensie demiurgica de autocontemplare ma duce cu gandul la Biserica europeana medievala, gata sa-si justifice orice atrocitate prin discursul reprezentarii Lui Dumnezeu (discurs ce imi suna la fel cu cel din lumea musulmana).
P.S. Ma cam indoiesc ca Osama a dat jos turnurile. Poate omonimul sau.
Pretenția de far al națiunilor și-au asumat-o americanii de pe timpul lui Wilson. Terenul se pregătise încă cu mult înainte. Apoi au dezertat lamentabil, iar ultimele intervenții prin Europa sunt discutabile. Cu toate acestea americanii hrănesc un mit național de care probabil nu vor scăpa niciodată. Probabil că merită un zâmbet cu subînțeles și, uneori, o muștruluială bună.
Să fim totuși mai îngăduitori cu prietenii mult așteptați de bunicii noștri. Mă rog, ai mei 🙂
În ce ne privește, toată povestea aceasta superbă numită penticostalism, de la frații noștri înstelați am primit-o și nici baptismul nu se poate plânge că a dus-o rău pe meleagurile „Lumii noi”. Să nu îi pomenim pe ceilalți frați și verișori neoprotestanți… America a fost primitoare, poate chiar gândită ca pământ fertil pentru dezvoltarea urmașilor nelegitimi (e-al dumneavoastră creditul) a Reformatorilor. Cu riscul de-a părea suspendat la subiectul Reformei, găsesc că aici oamenii au priceput mai bine ca oriunde principiul „Semper Reformandum”, doar că, poate, această reformă continuă a ajuns prea departe. De altfel, îmi este tot mai dificil să descopăr aceea linie subțire de demarcare. Întrebarea rămâne la fel de vie: până unde putem să reformăm? Cât îmi este permis să contest, pentru a descoperi adevărul? Unde ar trebui să ne oprim? Avem vreo șansă să fim reanimați în absența unei reforme autentice?
Nu prescriu vreun peisaj apocaliptic din punct de vedere eclesial – cine sunt eu să fac aceasta… Mă gândesc mai mult din perspectiva bisericii locale. Importul modelului american nu poate să funcționeze la nesfârșit. Revenirea la vechile tipare europene, pare o îndrăzneală neîntemeiată considerând specificațiile bisericii neoprotestante române.
Nu știu. Străbunicii mei sunt baptiști. Probabil că am o genă a reformei rătăcită pe undeva în ființa mea. I-aș da glas, dar nu știu cum. Nu e un strigăt al disperării. Nici nu s-ar cuveni. E doar un gând ce revine iar și iar.
Să ne ajute Călăuzitorul și Ocrotitorul nostru!
Răzvan.
Într-adevăr America a fost cadrul ideal pentru noile mișcări neoprotestante, dar și pentru variantele reformiste din sânul protestantismului clasic. Întrebările tale mi se par oportune, iar gândul ce revine iar și iar își are menirea lui. Cred că trebuie să ne punem mereu la îndoială pe noi înșine precum și confesiunea în care ne aflăm. Doar în felul acesta ne autodepășim. Reformarea pretinde o punere pe cântarul Scripturii.