Încercând să mă edific asupra unor chestiuni, dau peste o lucrarea: The Hebrew Philosophical Genuis: A Vindication. Scrisă de eruditul Duncan Black MacDonald și publicată la Princeton University Press în 1936, cartea este cu adevărat edificatoare. Autorul susține că cinci ar fi ideile-forță ale gândirii ebraice. Dintre acestea doar prima este unanim acceptată, în vreme ce următoarele patru au avut partizanii și detractorii lor.
Paradigme ar fi, pe scurt, următoarele:
1. Absolutul filozofic al evreilor era Personalitatea lui Iehova
Monoteismul ebraic – iahvismul, de fapt – a fost realmente diferit de alte tipuri de monoteism. Chiar dacă popoarele din jur s-ar fi rezumat la un singur zeu, acesta nu putea fi considerat monoteism în sensul ebraic al termenului. Pentru evrei, Dumnezeu este acela care vorbește, legiuește și evaluează. Divinitatea nu se retrage, implacabilă, jucându-se într-un mod capricios cu oamenii.
Or, Iehova este singurul Dumnezeu prin faptul că are personalitate. Întreaga literatură profetică subliniează acest adevăr. Poezie și înțelepciunea ebraică au elogiat îndelung trăsăturile de caracter (atributele) ce răzbat din acțiunile Domnului. Totul se raportează, în mod absolut, la El.
2. Existența conștiinței și a conștinciozității
Omul are un sens moral intrinsec, un sens care trebuie exercitat liber. Aici avem învățătura despre voința liberă, acea voință care ne aseamănă cu Dumnezeu. Nici o urmă de determinism nu ar trebui să își facă loc. Creatorul nu și-a dorit să creeze roboți, ci oameni capabili să acționeze conștient.
Cunoscând binele și răul, citim în Gen. 2.9-17. Sau, după cum citim în 2Sam. 19.35, Barzilai îl întreba pe David: Pot eu să mai cunosc ce este bun și ce este rău? Implicațiile morale preced Legea de la Sinai, după cum s-a argumentat îndelung. Conștiența de sine este, în Vechiul Testament, mai mult decât o percepție. Ea presupune raportarea la anumite cerințe morale, adânc sădite în ființa umană. Adormisem, dar inima (conștiința) îmi veghea, sunt cuvintele sulamitei. O conștiință mereu trează, mereu dispusă la acțiune.
3. Toate lucrurile sunt în devenire
Gândirea ebraică s-a străduit mult să argumenteze acest concept. Este, în fond, nesfârșitul conflict în aparență și esență. Ceea ce vedem noi este de fapt manifestarea a ceea ce este ascuns. Există o cauză, un principiu care le plămădește pe toate, iar evrei îl recunoșteau aici pe Dumnezeu. Datorită faptul că Dumnezeu este viu, toate cele generate de El sunt într-o continuă schimbare. Nimic static în toată gândirea evreiască, așadar. Yahwe pune totul în mișcare pentru a corespunde scopurilor Sale înalte.
4. Viața este o realitate esențială
Operă nemijlocită a lui Yahwe, viața în sine este un miracol perpetuu. Pe această realitate se clădesc toate celelalte. Esențialitatea ei este puternic susținută în Vechiul Testament din primul capitol al Genesei și până la Maleahi. O mare parte a Torei se ocupă cu protejarea directă sau indirectă a vieții. Tot aici avem și ideea de sacralitate (sanctitate) a vieții deopotrivă umane, animale și vegetale. Psalmii abundă și ei în elogii de acest gen, iar profeții sunt și ei atinși de acest miraj.
5. Răul este o stupiditate
Spre deosebire de alte popoare, evreii credeau în stupiditatea răului uman. Nimic nu poate fi mai nepotrivit, mai inadecvat decât răul. Perturbând ordinea providențială a lui Yahwe, răul acționează precum o boală incurabilă. Non-calitatea lui de a produce sminteală și abatere este evidentă. Deși în realitatea vechitestamentală evreii s-au făcut adesea vinovați de răzvrătire, la nivel teoretic (teologic, mai degrabă) au fost extrem de riguroși. Eroarea fatală a răului uman a fost sugerată și condamnată.
Iată, așadar, cinci linii de forță. Explicate pe larg, autorul surprinde și nenumăratele polemici ivite în mediul ebraic. Vă sugerez să observați similitudinile dintre aceste concepte și teologia fundamentală creștină. În fond, putea fi altfel?!