Doamne Isuse, stai Tu pe țărm și direcționează-mă cum și unde să-mi arun mreaja; și îngăduie-mi să împrejmuiesc în așa fel sufletele pe care le caut cu argumente, ca ei să nu mai poată să scape. Doamne, să am o mulțime de suflete; să-mi fie năvodul plin! O, Doamne Dumnezeule, adu-Ți aminte de mine te rog și mai întărește-mă o dată, o, Dumnezeule.
(Joseph Alleine)
În epoca în care trăim, ideea că religia aparține vieții nostre private – că este, de fapt, o ocupație din timpul liber al individului – este paradoxală, periculoasă și naturală totodată. Este paradoxală deoarece această exaltare a individului în domenul religios își face apariția într-o epocă în care colectivismul îl năpădește fără milă pe individ în orice domeniu. (…) Este deci paradoxal că religia a devenit apanajul momentelor de solitudine într-o astfel de epocă. Faptul este și periculos, din două motive. În primul rând, cnd lumea modernă ne spune cu glas tare Poți fi religios când ești singur, ea adaugă în barbă: dar voi avea eu grijă să nu fi niciodată singur. A face din creștinism o chestiune privată, izgonind totodată momentele de intimitate, înseamnă să-l transformi într-o fata morgana sau surghiunești la calendele grecești. În al doilea rând, există riscul ca anumiți creștini autentici, care nu consideră creștinismul o chestiune solitară, să reacționeze împotriva erorii respective introducând în viața noastră spirituală același colectivism care ne-a cucerit deja viața laică. Aceasta este cealaltă stratagemă a vrăjmașului.
Un fragment din deschiderea cărții Ferigi și elefanți și alte eseuri despre creștinism, de C. S. Lewis. Apărută anul trecut la Editura Humanitas, colecția de eseuri întregește lucrările deja apărute în românește a marelui scriitor.
Deși de mici dimensiuni, lucrarea acoperă o plajă tematică interesantă. De la metafizică la relațiile de zi cu zi, fiecare capitol al cărții este atragător și fecund. Paragraful citat este un semnal de alarmă de care ar trebui să ținem seama. Riscul unei privatizări a credinței, o înțelegere individualistă a ei, iată o mare provocare. Creștinismul înseamnă pentru cine îl practică întregul existenței sale spunea cândva Karl Rahner. Cam aceasta este și ideea lui C.S. Lewis, iar subtilitățile sunt binevenite. Ni se cere mult discernământ și precauție.
Iuda L-a trădat pe Isus. Petru L-a renegat. Ambii erau fii pierduți. Iuda, nemaireușind să creadă în adevărul că este totuși fiu al lui Dumnezeu, s-a spânzurat. Pentru a o spune în limbajul fiului risipitor, el și-a vândut spada condiției sale de fiu. Pentru, în culmea disperării, și-a revendicat-o și s-a întors vărsând multe lacrimi. Iuda a ales moartea. Petru a ales viața. Această alegere stă mereu în fața ochilor mei. Permanent sunt ispitit să mă topesc în remușcările greșelilor mele și să pierd orice legătură cu bunătatea mea originară, cu umanitatea mea dăruită de Dumnezeu, cu fericirea mea fundamentală și astfel să las ca forțele morții să cucerească teren.
Fragment dintr-o carte pe nedrept uitată: Întoarcerea fiului risipitor. O istorie a drumului spre casă, de Henri J. M. Nouwen. Apărută în 1999 la editura Presa Bună din Iași, lucrarea care nu depășește 200 de pagini este tulburătoare. Rar ți-e dat să citești o asemenea analiză a pildei menționate.
Nouwen este el însuși un personaj atipic. A transgresat de-a lungul vieții prin mai multe corăbii confesionale, a atins puncte de mare deznădejde, dar a gustat și din harul incomensurabil al lui Dumnezeu. Acum, plecând de la tablul lui Rembrandt, autorul face o analiză caldă și profundă a trăirilor fiului risipitor. Nu-l psihanalizează gratuit, ci trece experiența lui prin propria-i biografie. Nu se sfiește să-și recunoască eșecurile, cum nu se reține când e vorba să proclame harul salvator. Comparația între Iuda și Petru este o temă clasică. Doar ca Nouwen prinde într-o frază întreaga esență, diferențele fundamentale. Unii dintre noi își refuză singuri brațele iubitoare ale Tatălui și astfel iertarea este doar o ipoteză între multe altele. Ce lecție!
O, Dumnezeul trupului meu, aș vrea ca acest trup să fie sănătos așa cum îl vrei Tu. Tu m-ai făcut pentru sănătate și armonie; ajută-mă să-Ți dăruiesc acest trup al meu și să fac din el cel mai minunat instrument pentru scopurile Tale. Ajută fiecărei celule a creierului meu, fiecărui țesut și fiecărui nerv să fie coardele pe care degetele Tale creatoare să cânte și din care să scoată o armonie și o eficiență nebănuită.
(Stanley Jones)
Orice națiune, în orice moment – oricât de vie ar fi din punct de vedere spiritual – este, potențial vorbind, la doar o generație distanță de păgânism și de un rău care îi sfidează orice putere de înțelegere. Niciodată nu putem sta liniștiți pe succesele trecute, crezând că ne vor asigura forța necesară pentru viitor. Fiecare generație trebuie să își câștige propria victorie. Fiecare generație se va întâlni cu momentul ei decisiv și dacă îl va rata, șirul evenimentelor ce vor urma va fi unul lung și dureros. Pentru Occident, acesta este momentul suprem al deciziei.
Avertismentul îi aparține lui Ravi Zacharias și apare în cartea Izbăvește-ne de rău (Cartea Creștină, 2009).
Deși autorul se referă la situația Occidentului, cred că aserțiunea poate fi aplicată la întreaga lume creștină. Nici o societe majoritar creștină nu este scutită de o asemenea amenințare. Păgânismul presează tot mai tare și provoacă răspunsuri tot mai ascuțite. Puterea noastră de reacție este un vector important. A te mulțumi cu statistici nominale și cu o inerție eclezială este un pericol enorm. Sunt încântat să fiu contemporan cu Zacharias pe care-l văd ca un profet al acestor vremuri. Un om care ne atrage atenția cu femitate asupra unor pericole inerente.
Aducându-ne aminte deci de cele ce pe care le-a răbdat Isus pentru noi, Îți mulțumim Ție, Părinte Atoatețiitorule, nu cât ar trebui, ci cât putem, și împlinim porunca Lui. Aducându-ne deci aminte de pătimirea Lui, de moarte, de Înviere, de urcarea înapoi la ceruri și de a Doua Sa Venire viitoare, în care va veni cu slavă și putere să judece viii și morții și să dea fiecăruia după faptele lui, îți aducem ofrandă Ție, Împăratului și Dumnezeu, după porunca Lui.
(Clement)
Este o banalitate să spunem că societățile industriale sunt mult deosebite de societățile care le-au precedat, tot așa cum acestea din urmă nu erau față de societățile anterioare, oricât de de îndepărtate au fost în timp. Cel puțin schimbările antrenate de creșterea economică și apariția unui nou mediu tehnic au provocat, în majoritatea domeniilor experienței, mutații profunde. Cea pe care a suferit-o expresia imaginară nu este mai mică. Varietatea excesivă a grupărilor și a claselor, intensitatea mobilității sociale, dezvoltarea tehnicilor de comunicare nu sunt doar condiții sau cauze, ele sunt elementele unui peisaj umannou și în care imaginarul s-a înrădăcinat mai profund decât fusese vreodată în secolele precedente.
Extras din tratatul Sociologia artei apărut în 1995 la Editura Meridiane, București. Scris de nuvelistul și sociologul Jean Duvignaud, tratatul menționat își propune să reașeze actul artistic în matca socială. Deși tendința este ca artistul să fie așezat printre zei, autorul arată că – în bună măsură – expresiile artistice sunt determinate de mentalul colectiv. Fiecare societate își are exponenții ei, fiecare operă de artă este o emblemă a unor trăsături sociale.
Față în față cu industrializarea modernă, arta trebuie să-și reconsidere paradigmele. Dar, prin comparație, oare modul în care noi vestim Evanghelia nu ar trebui să sufere modificări?! Pulverizarea socială care atrage după sine pulverizarea ideologică, ar trebui să ne dea serios de gândit. Este Biserica acestui început de secol pregătită pentru o așa provocare? Să dea Dumnezeu să fie…
Îți încredințăm Ție, Tată ceresc, spiritul și gândul, pentru ca sufletul nostru să nu fie niciodată captivat în așa măsură de bucuriile sau de tristețile vieții încât să dea uitării această expresie care dezleagă, dar nici să nu fie adusă pe buzele noastre prea des de nerăbdare și de neliniște interioară. Astfel încât sufletul nostru, în ceasul din urmă – după ce această expresie ne-a întovărășit ca un prieten credincios în multele situații ale vieții, adaptându-se după noi fără a-și deveni totuși sieși necredincioasă, după ce a fost consolarea, speranța, bucuria, încântarea noastră, după ce a sunat pentru noi cu tărie și însuflețire, încet și ca un cântec alinător, după ce ne-a vorbit mustrător și dezaprobator, încurajator și îmbolditor -, va fi ca purtat în afara lumii de acastă expresie, într-acolo unde vom înțelege adevăratul ei sens.
(Soren Kierkegaard)
În loc de a ne implica în această lume seculară, majoritatea creștinilor au ales să se retragă. Ei s-au retras într-o subcultură creștină în care sunt angajați în activități creștine. Apoi pășesc din nou în societatea seculară în care își ascund creștinismul până la următorul serviciu de biserică. Fără a-și da seama, creștinii au devenit un fel de post-moderniști: ei trăiesc Evanghelia celor două adevăruri. Există un adevăr religios, rezervat pentru zilele de duminică și cele de închinare și există adevăr secular, care se aplică restului timpului.
În felul acesta își începe lucrarea Dinesh D´Souza, apărută la editura Imago Dei și intitulată Măreția creștinismului. Scrisă cu nerv apologetic, lucrarea aduce aproape un autor în mare vogă în spațiul occidental (în special american). Multiplele zone în care se mișcă – inclusiv cea politică – , contextele interconfesionale unde activează, dar și apriga dorință de a cunoaște adevărul sunt paradigme de care trebuie ținut seama.
Deși sunt abia la început, intuiesc o scriitură bine articulată și o erudiție atrăgătoare. Plaja de subiecte este generoasă, abordarea bine argumentată. Bibliografia mi-a atras atenția într-un mod aparte, dar și directețea cu care sunt expuse ideile. De îndată ce voi isprăvi, voi reveni cu o recenzie puțin mai detaliată.
Trivializarea iubirii și a ceea ce era considerate, în societatea canonică, înaltele sentimente, conturează o mahala sentimentală cu efect grotesc. Erosul este țigănizat, decăzut, mahalagizat (această țigănizare nu are de-a face cu erosul gitan, hispanic, care este unul pasional). Așa cum cartierele de periferie ale merilor orașe au devenit niște mahalale, tot astfel sentimentele tari s-au mahalagizat, fiind urlate în public, în versuri penibile și rizibile. Iubirea ori dragostea s-a preschimbat în amor și sex, fiind verbalizată în mod trivial și ieftin. Mahalaua a pătruns în suflete, întrucât mahalaua concretă, spațială, a provocat nașterea unei mahalale sentimentale. Impurificarea, superficialitatea, vulgaritatea s-au coagulat într-o formă de cretinism verbalizat în ceea ce privește erosul.
Fragment din colecția de eseuri a d-nei Ruxandra Cesereanu, intitulat Năravuri românești. Texte de atitudine (Polirom, Iași, 2007).
Deși am citit și alți autori pe aceeași temă, abordarea de mai sus mi se pare extrem de precisă. Dincolo de idei, îmi place cum irigă fraza și cum fiecare epitet își atinge ținta. Ruxandra Cesereanu este la bază filolog, iar faptul acesta își spune cuvântul. Totuși, cât atârnă de noi, e bine să răspândim în jur iubire de calitate. În locul mahalalei în care acest sentiment nobil a fost târât, noi să-l găzduim în inimi alese. Doamne ajută!
