În ce măsură ne mai aducem aminte zilele acestea de Revoluția Română e greu de spus. Deși eram un adolescent la momentul respectiv, am incercat să înțeleg cum stăteau lucrurile. Nu le-am înțeles bine, iar anii ce au urmat au dovedit cu prisosință naivitatea mea. Dar totuși, comunismul nu era o soluție.
Adolescenților de astăzi le este așa de străin evenimentul. Nu trebuie să-i judecăm (nimeni nu e vinovat de ziua propriei nașeri!). Pe de altă parte, ar trebui poate să ne luăm timp pentru a le povesti. Primii (și cei mai credibili) sunt cei care au luat parte la măcel. Sunt atâția români care au văzut moartea cu ochii. Sunt atâția confrați care au trăit momentul pe viu. Mărturia lor ar putea menține vie memoria celor care au căzut.
Arme și moarte. S-a tras mai mult decât s-a recunoscut mai târziu. În jurul armelor s-au creat cu repeziciune o grămadă de mituri. Dar morții… nu au fost inventați. Un șuvoi de lacrimi au rămas în urmă, întâi în Timișoara apoi în toată țara.
Mulțimi panicate. Îndârjirea din fața morții se învăluie cu instinctul de conservare. Trăiri întinse până la maxim, descătușări și contracții teribile.
Stema cade, drapelul se găurește simbolic. Orice însemn comunist trebuie stârpit cu desăvârșire. Patriotismul autentic își cere drepturile. Deceniile de comunism l-au pervertit, acum trebuie recuperat. Încă suntem în căutarea echilibrului…
Flori, multe flori. Citeam undeva că cele mai sângeroase revoluții s-au făcut cu… flori. Este o ironie, un paradox. Flori și sânge; gingășie și brutalitate.
Cam asta a fost Revoluția noastră cea eliberatoare. Actele ei martirice încă se scriu, istoriografia încă se constituie. Specialiștii ne spun că trebuie să moară ultimul martor pentru ca istoria să poată spune totul și fără stinghereală. Nu știu… parcă n-aș crede în această rigoare.
Oricum, slavă Domnului pentru libertate. Sper să învățăm s-o folosim tot mai bine.
La Mulți Ani, dragi români!