Deoarece mă ajută în exprimarea tezei, mă agăț de un fapt istoric. În secolul al XVI-lea, în sânul luteranismului abia născut, unii teologi (printre care și Melanchthon) au provocat o controversă mai puțin cunoscută. Propunerea lor era ca anumite practici catolice să fie, în definitiv, acceptate în spațiul luteran. Se argumenta că aceste practici sunt lucruri indiferente (de la grecescul adiophora).
Așa s-a născut disputa adioforistă și a atins întreaga comunitate germană. În frunte cu un anume Flacius Illyricus, majoritatea s-au opus. Vedeau în această teorie un compromis indiscutabil. Practicile catolice nu trebuiau reproduse în mediul protestant, ba dimpotrivă condamnate. Taberele și-au ascuțit săbiile și chiar s-au împărțit oarecum. Suntem la a doua generație după Luther iar fidelitatea ar trebui să fie cuvântul de ordine. Tensiunile s-au dezamorsat abia în anul 1577, cu ocazia promulgării Formulei Concordiei. Pacea avea să fie temporală pentru că, un secol mai târziu și în alte circumstanțe, o nouă controversă adioforistă se va isca între pietiști și oficialii luterani în lupta cu secularismul.
Fenomenul mi se pare redundant. De-a lungul istoriei și alte mișcări creștine s-au confruntat cu el. Oastea Domnului în raport cu Biserica Ortodoxă poate fi un exemplu românesc. Biserica Greco-Catolică în raport cu cea Romano-Catolică s-ar putea adăuga pe aceeași listă. Urmașii lui Tudor Popescu nu sunt nici ei prea departe (deși e un caz atipic). Neoprotestanții însă (înțelegând aici confesiunile care botează adulți) marchează mai bine diferența. Ispitele nu sunt așa de mari aici în raport cu bisericile istorice. (Poate doar amvoanele imense din unele biserici ar putea duce cu gândul la altarul ortodox.)
Adioforismul rămâne însă o provocare pentru toate confesiunile creștine în raportul lui necontenit cu secularul. Chipul veacului – după sintagma paulină – presează constant dogmaticile noastre, dar mai ales practicile (ortopraxia). Conceptual suntem uneori așa de tributari tiparelor de gândire seculare și aceasta spre paguba noastră, a tuturor. Așa se nasc rigoriștii, care declamă fiecare posibilă abatere și sfârșesc într-un legalism feroce.
Îmi doresc un impact vizibil în societatea laică fără amestecarea cu ea. O prezență binecuvântată în lume, dar nici o influență a lumii în bisericile noastre. Să ne ajute Dumnezeu!