Cele două nume sunt alese în mod aleatoriu. Părinții care au fetițe cu acest(e) nume îi rog să înțeleagă situația: trebuia să dăm un titlu micului eseu. Despre ce este vorba, de fapt?
La mijlocul lunii ianuarie, papa Benedict XVI a făcut o afirmație cel puțin interesantă: se recomandă părinților să dea nume copiilor lor ce se găsesc în calendarul creștin. Ideea papală a stârnit la vremea aceea tot felul de reacții. Dintr-o dată s-au împărțit comentatorii în două cete: conservatori și liberali. Primii au întărit spusele pontifului, argumentând cu situații din viața lor și a rudelor cum că numele din Biblie are un efect benefic asupra copiului. Ceilalți au ironizat până la ridiculizare respectiva recomandare. Aceștia au argumentat că una e un și alta e alta. Cum să pui o relație de determinare între temperament și nume?! Sau mai mult, între genetică și numele copilului?! Luările de poziție au depășit spațiul catolic, glisând până spre formațiuni neoprotestante mai puțin răspândite.
Nu vom încerca noi aici să clarificăm lucrurile în alb și negru. Îmi doresc măcar să nu alimentăm confuzia. Pentru aceasta avem nevoie de câteva date. Prima ar fi uzanța vechitestamentală. Personajele din Vechiul Testament, într-adevăr, nu purtau un nume pur și simplu; întotdeauna acel nume însemna ceva. Mai mult, de-a lungul vieții se putea constata o anumită similitudine între nume și destin. Cu precizarea de bun simț: destinul confirma numele, iar nu numele determina destinul. A doua: reverberațiile noutestamentale. Deși nu cu aceeași proeminență, găsim și în Noul Testament personaje care poartă nume cu sens. Ucenicii Domnului mai toți ne sunt dați și în traducere, să spun așa. Cazul cel mai celebru este numele lui Petru (Petros – piatră), pe a cărei etimologie va construi Mântuitorul o profeție specială. Din nou vedem o oarecare legătură între nume și destin, deși parametrii ar fi cam aceiași cu Vechiul Testament. A treia: predilecția istorică în ceea ce privește alegerea numelor biblice. Deși niciodată nu a fost o doctrină consistentă, liderii spirituali i-au îndemnat cu jumătate de gură pe enoriași să găsească nume biblice pentru pruncii lor. În principiu, creștinii practicanți – indiferent de confesiune – s-au conformat acestei cutume. Avem așadar o tradiție a fenomentului care ajunge până la noi.
Acum să încercăm o concluzie pertinentă. Nu cred că trebuie să ne agățăm cu ostinație de numele biblice. Mi-a fost dat să văd mulți Ioani și Beniamini afemeiați, traficanți de droguri sau alcoolici. Desigur, am cunoscut și Debore și Sare care au adus la părinți câte un copil cu mult înainte de a fi mirese. Este primejdios să cultivăm o iluzie legată de nume, atâta vreme cât nu-i educăm corespunzător pe copiii noștri. La aceasta aș mai adăuga și întrebarea devenită clasică ce li se pune: Ești evreică? (atunci când copila spune că o cheamă… Rebeca). Pe de altă parte, nici nu cred că ar trebui să ne îndărădnicim să punem doar nume (post)moderne. Această apucătură o găsesc mai degrabă drept un snobism facil. Sesizez și aici un derapaj: mirajul numelor din alte limbi. Uneori scrise ca în limba respctivă, alteori scrise cât mai românește cu putință. Oricum ar fi nu cred că excesele sunt o soluție, cu tot exotismul lor.
Prin urmare cum să fie? S-o numim Debora sau Denisa? Dragi părinți, putem s-o numim ori ori, important este să punem peste ea/el numele Dumnezeului Oștirilor. Existența noastră nu ține prea mult de numele nostru, ci de Numele Lui. Să nu uităm acest important amănunt niciodată!