Charlie Hebdo și problema imaginii

Întoarsă pe toate părțile, criza din Franța și fobia din întreaga Europă „suferă” analize dintre cele mai diverse. Unii sunt mai Charlie decât alții. Cum era de așteptat, radicalismele își arată și ele colții. Alimentate de emoții puternice, aceste opinii devin tot mai contondente, declanșând dispute și chiar anulând prietenii. Atentatul de la Paris e greu suportabil. Europa abia se dezmeticește din întreaga poveste. Se iau măsuri, se fac planuri, se regizează replieri mai mult sau mai puțin reușite. Fără îndoială, suntem în fața unui eveniment care va lăsa urme adânci pe chipul lumii contemporane, acum când ne-am globalizat suficient ca să ne doară pe toți.
Însă, dincolo de partizanisme sau critici, nucleul dur al acestei realități aș vedea-o în altă parte. Mă refer la o (re)confirmare a ceea ce numim, convențional: problema imaginii. Caricaturile îndrăznețe ale celor de la Charlie Hebdo au activat, indirect, furia fundamentaliștilor islamici. Bun până aici! Romanul mult mai îndrăzneț și mai bine articulat al lui Salman Rushdie (Versetele Satanice), nu a produs, totuși, același efect. Știm că Rushdie este bine păzit în spațiul britanic, deci e mai greu de ajuns la el. Și totuși, ca să fim realiști, am fi putut asista la atacuri sinucigașe în preajma locuinței acestuia. Fanatismul islamic nu cunoaște limite, deci orice scenariu este posibil. Dar n-a fost să fie, cel puțin până acum. O revistă destul de controversată „reușește” însă mai mult. Ea stârnește mai mult decât mii de cuvinte. Din nou (pentru a câta oară?!) se dovedește puterea imaginii în raport cu cea a cuvântului. Mai ales când e vorba de oameni mai puțin literați, o caricatură poate reprezenta o cauză de viață și (mai ales) de moarte. Dacă, pentru a înțelege ideea unui text ești nevoit să-l parcurgi măcar o dată, pentru a te lămuri cu privire la o imagine e suficient să dai cu ochii de ea. Aceasta din urmă descrie, dintr-o dată, întreaga realitate ce vrea s-o exprime. Mintea privitorului nu este solicitată prea mult, nici capacitatea lui de sinteză. El nu trebuie să-și reconstruiască o imagine din cuvinte, pentru că deja o are. E acolo, în fața lui, suscitându-l aproape definitiv.
Dacă la toate acestea mai adăugăm și conceptul de sacrilegiu, scenariul funest e gata. Nu oricine și nu oricum îl poate reprezenta pe Mahomed sau Coranul, iar faptul acesta e clar în mintea oricărui musulman. Intransigența cu care privesc ei spre aceste imagini poate fi explicată doar ținând cont de sacrilegiu și blasfemie. Prin urmare, ziariștii de la Charlie Hebdo s-au jucat cu mărgelele de sticlă. Au satirizat cu cea mai puternică armă (imaginea), ceea ce un sfert din populația globului are mai sfânt. Într-o societate laică acest fapt nu e decât o expresie a liberbății. Corect! Însă nu toate statele sunt laice. Acest ultim detaliu reflectă un drept la diferență, dar și sursa multor suferințe. Acum când Franța (și alături de ea întreaga Europă) își plânge victimele, ar trebui repusă pe tapet inclusiv problema imaginii. Unde este limita între siguranță și libertate în reprezentările vizuale?! Optimismul nostru civilizat nu anulează posibilitatea unei recidive. Oricând, oriunde, actele teroriste vor fi posibile. Ne vom obișnui cu ele, așa cum bunicii noștri au acceptat războiul. Vor fi parte din viața noastră, cu tot noianul de suferință ce-l provoacă.
Regret, detest și empatizez cu cei care suferă de pe urma atacurilor pariziene. Aproape că mă simt vinovat comentând în marginea unei drame. Poate n-am avea voie să spunem nimic… o vreme. Dar, dacă totuși o facem, să ne permitem și concluzii ceva mai benigne. În loc de a fi pro sau contra, în loc să ne împărțim în două tabere, mai bine am rediscuta despre rolul imaginii în rearanjarea Europei și a lumii.