Nu trebuie să așteptăm judecata de apoi ca să vorbim de cernere. Încă din timpul Domnului Isus, mai cu seamă în episodul descris în Ioan 6, asistăm la o împărțire a ucenicilor. După cum știm, este vorba de cea mai „grea” predică a Mântuitorului. Sunt acele accente euharistice și escatologice dificil de înțeles și care au născut în primă fază confuzie. Citim (în vers. 41 și 52) despre reacția iudeilor adunați în jurul lui Isus. Evanghelistul ne spune că aceștia cârteau împotriva Domnului pentru că El zisese: Eu sunt Pâinea care S-a coborât din cer. Apoi, mult mai specific, iudeii ajung să se certe între ei, pornind de la întrebarea: Cum poate Omul acesta să ne dea trupul Lui să-l mâncâm?
Aceste două momente nu fac decât să-l anunțe pe al treilea. Era totuși de așteptat ca iudeii să se împartă în tabere pro și contra, pentru că mulțimea – prin definiție – este labilă. Dar ceea ce obsrvăm în versetul 60 ne produce uimirea definitivă: Mulți din ucenicii Lui, după ce au auzit aceste cuvinte, au zis: „Vorbirea aceasta este prea de tot: cine poate s-o sufere?”. Și iată cum, pe nesimțite, suspiciunea, teama, discordia și descurajarea pătrund în rândurile ucenicilor lui Isus. Rezultatul? Mulți (nu puțini!) au plecat, întorcând spatele cuvintelor vieții și Mântuitorului mult iubit. Gestul lor este, în fond, antiteza dureroasă a chemării la ucenicie. Eu fost chemați ca toți ceilalți, dar au ales să-și anuleze parcursul într-un moment delicat. Doar cei 12 rămân cu Isus, iar cuvintele lui Petru nu fac decât să afirme credința lor.
Într-o zi ca aceasta, când inimile ne sunt mai deschise înspre Dumnezeu și Scriptură, am face bine să reflectăm la ideea de cernere. Prin reacția pe care-o avem față de mesajul lui Hristos noi suntem aproape sau departe. Noi rămânem sau plecăm; împărtășim adevăratele valori sau risipim harul ce ni s-a dat. Să nu îngăduim ca ignoranța și necredința din jur să ne afecteze. Dimpotrivă, să rămânem consecvenți până la capăt, alături de Domnul nostru.