Karl Barth, după unii cel mai influent teolog al secolului XX, susține că orice biserică se întreabă uneori asupra propriei identități. Asemenea indivizilor, bisericile se pun și ele sub lupa autenticității. În ce măsură o anume biserică corespunde cerințelor lui Hristos? În ce fel ea se achită de sarcinile cerute de Capul Bisericii? Iată întrebări la care – mai mult sau mai puțin sonor – trebuie să răspundă orice comunitate creștină.
Barth propune însă trei principii verificatoare. Acestea sunt:
1. Calitatea PREDICĂRII
Considerată drept miezul serviciului de închinare, predicarea trebuie să fie într-o continuă investigare. Dincolo de resorturile morale și sociale ale ei, predicarea trebuie să-L prclame pe Hristos ca și fondator, susținător și protector al Bisericii Sale. Dacă ea se va achita de această nobilă sarcină, atunci rezultatele nu vor întârzia să apară. Oamenii vor putea să-L găsească pe Mântuitorul și vor avea confortul sufletesc pentru a crește în har.
2. Calitatea SACRAMENTELOR
După ce o biserică decide care sunt sacramentele valide (după Scriptură fiind doar Botezul și Cina Domnului), ea trebuie să se asigure că nu cade în ritual. Sacramentalismul este un pericol recurent în orice biserică. El poate fi învins doar printr-o raportare corectă la Hristos și printr-o trăire a sacramentului cu adeziune totală.
3. Calitatea DISCIPLINEI
Aici e vorba de aplicarea fidelă a poruncilor lui Dumnezeu. În ce măsură o comunitate aplică fără nici o reținere corecțiile în plan moral sau în ce măsură tratează acest lucru cu ușurință. Funcție de răspunsul dat la această chestiune se poate verifica și, mai ales, poate menține o anumită igienă spirituală.
În concluzie, Barth afirmă că adevărata biserică este cea care se reformează tot timpul. Ce a făcut Martin Luther nu e suficient, fiecare comunitate trebuie s-o facă în contextul ei. O astfel de introspecție eclezială cred că face bine. S-o avem cu cea mai bună atitudine.
Intuiesc domnule profesor că parafrazaţi din cartea „Cunoaştere lui Dumnezeu” de Karl Barth (după cum aţi precizat deja). Aşi dori să citez câteva rânduri din aceeaşi carte, o mică introducere, am putea spune, la cele trei caracteristici amintite de dumneavoastră. Personal am rămas marcat citind profunzimea acestor cuvinte.
„Distincţia dintre biserica adevărată şi cea falsă este astfel întotdeauna o distincţie spirituală, şi doar în acest fel poate deveni evidentă. Aceasta nu înseamnă că distincţia rămâne invizibilă. Ci înseamnă că distincţia poate fi făcută doar de Dumnezeu, şi de asemenea poate fi făcută vizibilă numai de către El; înseamnă că distincţia nu poate fi trasată e noi, ci poate fi doar recunoscută de noi în credinţă ca fiind deja făcută de Dumnezeu Însuşi.”
O pledoarie fascinantă pentru o abandonare totală în mâna lui Dumnezeu, singurul capabil să facă o „distincţie” autentică prin Duhul Sfânt.
Da, dragul meu, intuiești corect. E vorba de CUNOAȘTEREA LUI DUMNEZEU, acea superbă analiză făcută de Barth Confesiunii Scoțiene.
Fragmentul introdus de tine este binevenit. Și eu sunt atras în bună măsură de gândirea barthiană.
Fii binecuvantat.