Cei mai cunoscuți reformatori au fost Martin Luther (1483-1546) și Jean Calvin (1509-1564). Ambii – mai mult sau mai puțin intenționat – au lăsat în urmă câte o Biserică de sine stătătoare: Luterană, respectiv Calvină/Reformată. După perioada marilor confruntări interconfesionale (catolici contra protestanți), a urmat perioada Iluministă, iar secolul al XVIII-lea stă invariabil sub semnul acesteia. Protestantismul alunecase – ideologic vorbind – în două extreme: fie spre liberalism, fie spre pietism. Însă – fapt inedit la acea vreme – diferențele confesionale dintre luterani și calvini erau nesemnificative. Nimeni nu părea să acorde importanță acestor detalii, poate și dintr-o dorință naturală de concordie și unitate.
Pe fondul acesta, după ce Prusia va fi devenit cel mai puternic stat german, regele Frederic Wilhelm III a făcut un pas de o naivitate istorică. La 27 septembrie 1817, în zelul său de-ai reuni pe creștinii protestanți sub sceptrul său, a hotârât înființarea a ceea ce s-a numit: Uniunea Bisericilor Lutherane și Reformate din Prusia.
Bine primită de public, această uniune a avut viață scurtă. La doar patru săptămâni a fost contestată de Klaus Harms (1778-1855), un fost discipol de-al lui Scheleiermacher, devenit lutheran ortodox. La 31 octombrie, Harms a publicat la Kiel un nou set de 95 de teze, cerând o întoarcere la credința tradițională a confesiunilor luterane. Acțiunea sa a avut un impact totuși redus, mai ales prin asocierea între doctrina lui Luther și naționalismul acestuia, dar s-a dovedit fructuoasă printr-un fel de „transplant” în America de Nord. Este vorba de Biserica Lutherană-Missouri Synod, un bastion al ortodoxiei lutherane ce se dorea izbăvită și de liberalism, și de pietism. Paradoxal, această viguroasă confesiune protestantă și-a găsit în America un spațiu virgin și propice pentru a-și duce mai departe idealurile, chiar dacă în bătrâna Europă era în continuare predestinată unor frământări inerente.
Actul de unire (lutherano-calvine) rămâne pentru noi ca o lecție de istorie, o acțiune emoțională menită să se frângă dintr-un început, dar care – prin ricoșeu – va determina o mutație confesional-teologică interesantă pe cele două maluri ale Atlanticului.