Istoria ca pedagogie necesară

Mirajul începuturilor ne bântuie pe toți. Suculente și misterioase, ele sunt adesea învăluite în legendă, dar acest lucru nu le face mai puțin atrăgătoare. Niciun eveniment major n-a scăpat de mitologizare, am putea spune. La fel s-a întâmplat și cu anumite perioade sau personaje din istoria milenară a creștinismului. Devine tot mai greu să alegem informațiile, să decupăm ceea ce este corect din punct de vedere istoriografic, lăsând pe dinafară folclorul aferent.

Unii însă chiar reușesc. Dintre aceștia, aș menționa istoricul francez Paul Veyne, a cărui probitate nu poate fi pusă la îndoială. Demersul lui se numește: Când lumea noastră a devenit creștină, o lucrare publicată în anul 2007 (în Franța), iar în 2010 la noi (Ed. Tact, Cluj-Napoca). Scrisă cu eleganță și argument, cartea te cucerește de la primele pagini. Nu este un manual de istorie, nu te dădăcește, ci mai degrabă îți pune înainte o frescă. Te invită s-o contempli nestingherit, în ritmul tău, aplecându-te asupra cărui detaliu ți se pare mai interesant. În fond, este analiza unei mutații cu multiple implicații pentru istoria lumii. Creștinismul a însemnat ceva cu totul nou, ceva provocator și solicitant pentru societatea pestriță a acelor vremuri.

Cronologic vorbind, autorul operează o radiografie a secolului IV. Este epoca împăraților creștini – începând cu Constantin cel Mare. Izbăvit din chingile persecuțiilor anterioare, creștinismul trebuie să-și găsească drumul și cadența. O seamă de episcopi organizează conciliu după conciliu, ca să nu mai vorbim de sinoade locale sau regionale. Împărații se simt datori înaintea lui Dumnezeu cu îngăduința căruia se află pe tron, dar și înaintea poporului creștin care încearcă să-și legitimeze propria istorie. Este o perioadă de repliere am putea spune, un context nou care trebuie abordat cu prudență și curaj.

Pentru cine dorește să afle mai mult despre „secolul de aur” al Bisericii nedespărțite, această lucrare este optimă. Autorul acționează cu o lupă istoriografică de mare acuratețe, dezvoltând detalii neașteptate și încântătoare. Mai este ceva: Veyne reușește să-și păstreze echilibrul și nu scrie cu patimă. Nu e de o parte sau de alta, nu cade în gratuități jenante. Se izbăvește de prejudecăți reziduale și ne oferă o perspectivă deopotrivă lejeră și sigură. Pentru cine iubește istoria și, mai ales, dorește să înțeleagă mai bine creștinismul, lectura acestui volum mi se pare imperios necesară.