Reflexul de a privi în urmă este o constantă în viața omului. Nu putem înainta necontenit, preocupați doar de ceea ce facem și ceea ce plănuim. Fără acest recurs la tradiție, la ceea ce s-a întâmplat cândva sau la ceea ce a determinat lucrurile prezente, este imposibil să mergem cu adevărat înainte. Faptele trecutului devin adevărate lecții în școala vieții, iar amintirile ne slujesc drept călăuze. Înțelepciune înseamnă, printre altele, o justă evaluare a ceea ce a fost în lumina a ceea ce este, o continuă și fecundă retrospectivă.
De la această părere este și Ciprian Bălăban, profesor de istorie la Institutul Teologic Penticostal din București. Publicând Istoria Bisericii Penticostale din România (1922-1989): instituție și harisme (Oradea: Scriptum & Cluj-Napoca: Risoprint, 2016), autorul ne descrie viața unei confesiuni, așa cum ai descrie viața unui om. Există o perioadă de debut (oficial în 1922), urmată de o acomodare socio-religioasă și, în cele din urmă, o perioadă de expansiune din punct de vedere numeric. Asistăm, în același timp, la o dezvoltare a doctrinei specifice, o alternativă pneumatologică ce se alătură baptismului deja existent în țara noastră. Parcurgând etapă după etapă, așa cum se întâmplă și individului, penticostalismul s-a călit în încercările perioadei comuniste, o epocă mai degrabă de supraviețuire și selecție din punct de vedere moral. Cercetarea de față se încheie odată cu Revoluția din decembrie 1989, nu înainte de a ni se oferi câteva detalii de ordin doctrinar ce au frământat Biserica Penticostală de-a lungul deceniilor.
Privită în ansambul ei, această carte este o arheologie istoriografică. Autorul străpunge straturile tot mai tari ale istoriei, dar o face cu știință și sensibilitate. Bunăoară, problema delicată a începutului mișcării penticostale este abordată cu multă eleganță. Se vorbește pe bună dreptate de un pentisotalism pre-bradian (dinainte de Gheorghe Bradin), iar dovezile – atâtea câte sunt – merită consemnate. Un alt detaliu delicat este relația (cel puțin până în 1945) pe care noua mișcare a întreținut-o cu cea baptistă. La început marcată de tensiuni și animozități, această relație s-a dovedit între 1938-1945 amiabilă, ba chiar bazată pe un interes comn. E interesant să observi cum, dintr-o nevoie firească de legitimitate, penticostalismul a încercat să se alipească de o confesiune evanghelică deja existentă. Lucrurile au fost însă „rezolvate” de presiunea regimului antonescian, când întregul neoprotestanism românesc a fost încercat. Urmează apoi neagra pagină a comunismului, unde autorul dă dovadă de un echilibru impecabil. Nu se lasă ispitit nici de extrema demonizării, nici de cea a idealizării. Înțelege, în baza surselor, că vremurile au fost grele, dar mai înțelege că în vremuri de acest fel adevăratele caracter strălucesc și mai puternic. Însă analiza nu se încheie aici, deoarece autorul sondează inclusiv doctrina despre Duhul Sfânt, așa cum era promovată prin predici și articole. Tumultoasa istorie scoate la iveală polemici de ordin teologic ce n-ar trebui ignorate. Revista Cultului Penticostal – Cuvântul Adevărului – este un martor excelent în această problematică. Președinții și cei din comitetele executive de-a lungul anilor au scris aici, arătând ce cred cu adevărat penticostalii. Se configurează un întreg program doctrinar, care începe de la botezul cu/în Duhul Sfânt și se întregește prin confirmarea și manifestarea perpetuă a daruruilor spirituale.
Fără a fi o mișcare monolitică sub aspect doctrinar și practic, penticostalismul românesc ne este prezentat într-o manieră suplă și competentă. Capacitatea autorului de-a nu se pierde în detalii ce îngreunează înțelegerea este de apreciat. Fiind o lucrare de sinteză, ea ne oferă mai degrabă reperele și ni le așează în ordinea lor cronologică. Cum spuneam, subtilitățile doctrinare dau mai multă savoare faptului istoric. Documentele anexate la sfârșitul cărții oferă, și ele, un plus de coerență și argumentare. În cazul în care acesta e doar primul volum, atunci îl putem aștepta cu speranță și pe următorul: cel dedicat penticostalismului din perioada democratică. Istoria este un profesor exigent, dar indispensabil!