Teologia primelor secole (exceptând cărÈ›ile canonice) este intimidantă mai ales pentru evanghelici. ProveniÈ›i – la prima sau a doua generaÈ›ie – din mediul bisericilor istorice (Ortodoxă sau Catolică), mulÈ›i dintre noi avem o relaÈ›ie delicată cu scrierile aÈ™a-numiÈ›ilor PărinÈ›i ai Bisericii. Faptul acesta are avantaje È™i dezavantaje. Dintre avantaje am putea menÈ›iona un ataÈ™ament mai mare față de textul Scripturii, care nu permite alte adeziuni secundare È™i discuÈ›ia asupra autorității tratatelor din secolelor următoare. Există însă È™i dezavantaje. Probabil cel mai mare dintre acestea È›ine de o ignoranță arogantă a multor evanghelici față de texte ce nu sunt incorporate canonic, ceea ce duce la un reducÈ›ionism teologic păgubos. Urmând tendinÈ›a generală, istoria creÈ™tină pare compusă din două puncte – perioada apostolică È™i timpul nostru – între care nu se mai află nimic sau, cel puÈ›in, noi nu vrem să È™tim ce s-a mai întâmplat. Acest autism de ordin teologic este foarte periculos, ba chiar incorect din punct de vedere metodologic.
Observând aceste derapaje, unul dintre teologii evanghelici occidentali – Donald Fairbairn – a oferit cititorilor (în 2009) o analiză preÈ›ioasă: ViaÈ›a în Trinitate: o introducdere în teologie cu ajutorul PărinÈ›ilor Bisericii (rom.: Făclia, Oradea, 2013). DeÈ™i predă în Statele Unite, autorul s-a format în mediul de la Cambridge, aplecându-se cu precădere asupra gândirii patristice. La ora actuală reprezintă o autoritate în mediul evanghelic în ceea ce priveÈ™te exegeza acestor texte, chemând la o reevaluare împlinitoare a tradiÈ›iei È™i la o izbăvire de prejudecăți de-a dreptul puerile.
Întreaga teologie patristică gravitează în jurul Persoanelor Treimii. Felul în care Tatăl, Fiul și Duhul se reflectă unul în celălalt, este mai mult decât o realitate dogmatică. Trinitatea devine astfel mai mult decât un subiect de analiză, o sforțare necontenită de definire și argumentare. La Părinții Bisericii, ea trece dincolo de sfera teoretică, atingând în mod esențial viața de credință a fiecărui credincios. Omul învață de la Dumnezeu atât cine este El, cât și felul în care trebuie să se raporteze la autoritate. Mai mult, Trinitatea este modelul suprem în ceea ce privește relațiile noastre cu semenii. Până și viața conjugală este prinsă în acest creuzet absolut, ca să nu mai spunem de comuniunea pe care creștinii trebuie s-o cultive în cadrul Bisericii.
Capitolele cărÈ›ii descriu esenÈ›a creÈ™tinismului, relaÈ›ia dintre Tatăl È™i Fiul, dar È™i dintre credincios È™i Sfânta Treime. Din aceeaÈ™i perspectivă este abordată È™i istoria mântuirii, care trebuie necontenit legată de fiinÈ›a È™i caracterul lui Dumnezeu. De aici decurg promisiunea, întruparea, răscumpărarea È™i credinÈ›a în viaÈ›a de apoi – realități dogmatice ce trebuie până la ultimul detaliu. ViaÈ›a Treimii se reflectă, creaÈ›ional, în viaÈ›a fiecărui om. Dumnezeu însă doreÈ™te mai mult decât atât: ne vrea îndumnezeiÈ›i prin lucrarea mântuitoare a lui Hristos. DoreÈ™te să împărtășim viaÈ›a Lui È™i s-o răspândim, cu smerenie, în jurul nostru.
Mai ales pentru cei mai puțini obișnuiți cu textele patristice, această carte e o bună introducere. Citatele sunt elocvente și se livrează într-o manieră accesibilă. Precum un tablou reușit, fiecare nuanță este bine argumentată și actualizată. Analiza clădește pe autoritatea Părinților Bisericii, dar cu un respect aparte pentru canonul Scripturii. E important să observi cum s-au pus accententele în acele vremuri. Să constați că teismul, cristologia și eclesiologia se scriau destul de diferit, din unghiuri hermeneutice la care nu te așteptai. O carte captivantă atât prin subiect, cât și prin scriitură. De ce nu ne-am dori să vedem cât mai multe asemenea încercări reușite în spațiul evanghelic?! Ar fi ceva necesar și încântător. Pentru că, oricine am fi, avem nevoie de rădăcini care să ne ofere verticalitate și echilibru.