În nici 300 de pagini, Jean Brun (1919-1994) reușește să jaloneze 25 de secole de gândire occidentală. Rar mi-a fost dat să văd o asemenea forță de sinteză. Conceptele sunt prezentate cu minimum de cuvinte, concizia fiind cuvântul de ordine. Întreaga țesătură a gândirii este prinsă în carte cu precizie și șarm. Lucrarea cu pricina se numește Europa filosofică și a apărut în 2002 la editura Pandora M.
Profesor de filozofie o viață întreagă, Jean Brun a fost un captiv al ideilor. Erudiția vastă și inteligența ascuțită l-au ajutat să pătrundă în tainele conceptelor celor mai complicate. Solitar, filozoful a făcut din propria-i vocație un apostolat. De-a lungul carierei s-a specializat cu precădere în filozofia greacă (Aristotel înseosebi), dar a manifestat aceeași pasiune și pentru Kierkegaard. În ultimii ani s-a lăsat sedus de filozofia creștină, un domeniu ce devenise tot mai proeminent în Franța.
În cele ce urmează vom proceda după următorul plan. Mai întâi un fragment despre esența creștinismului. Apoi, cu bucurie, câteva dintre etichetele puse de autor pe anumite perioade și concepte. Intervențiile mele vor fi limitate pentru a-l lăsa pe Jean Brun să vorbească…
Creștinismul nu este o filosofie, însă numeroase filosofii s-au situat prin raportare la el, fie pentru a-l denunța, fie pentru a-l anexa. Este imposibil să vorbim despre mesajul creștinismului, pentru că el este cel care ne vorbește; a ține disertații asupra lui înseamnă implicit a ne substitui lui și a uita să îl ascultăm. Însă nici nu putem afirma ce este creștinismul fără a-l preschimba de îndată în contrariul său, reducându-l la un sistem, la o morală, la un fenomen socio-cultural sau la un moment istoric, căruia vom consimți să îi recunoaștem importanța, fie pentru a adăuga faptul că acest moment este depășit, fie pentru a întreprinde o reactualizare a sa, modelându-l după gusturile vremurilor noastre. (…)
A sistematiza, a conceptualiza, a istoriciza, a fenomenologiza, a sociologiza sau a dialectiza creștinismul – toate revin la a-l schimba pe acesta din urmă mai întâi în contrariul său, pentru ai chestiona mai apoi esența. Creștinismului nu este nici demonstrat, nici respins, pentru că el nu este o religie suplimentară, nici o filosofie printre altele și, cu atât mai puțin, Filosofia absolută. El nu este nici un ism oarecare, nici un corp de doctrin sau de dogme care ar constitui o teologie ce ar putea fi predată precum matematica. A-L situa pe Dumnezeu în vârful piramidei ființelor înseamnă a-L reifica; a face din Hristos propagatorul unei doctrine înseamnă a-L crucifica a doua oară.
Și totuși, creștinismul ne vorbește și ne incită să vorbim; întâi de toate, ne determină să îi vorbim lui, pentru a-i asculta răspunsurile, iar mai apoi să vorbim despre el, pentru a-l regăsi pe celălalt pe căile pe care am putea fi nu numai alături de el, ci mai ales cu el.
Despre Evul Mediu citim:
Evul Mediu a făcut eforturi să escaladeze Scara lui Iacov, să ne deschidă Poarta și să ne arate Calea; el și-a propus să aducă în fața ochilor npștri oglinda lumii și pe cea a sufletului, dorind chiar să treacă dincolo de această oglindă pentru a accede la acel ceva din care proveneau imaginea și modelul său.
În zorii modernității lucrurile se schimbă:
Cu Descartes, Adevărul coboară din Cer, pentru a veni să locuiască pe pământ, însă el nu își pierdea originea sa esențială care îl leagă de Cer. Descartes începe prin a spune NU întregii moșteniri intelectuale și nu vrea nici măcar să știe dacă au existat oameni înaintea lui; întorcând spatele oricărei tradiții, nu citează aproape niciodată pe nimeni.
Nuanțele nu întârzie să apară, partizanismul începe să se contureze tot mai abitir.
Marea Carte a Lumii este citită de către Leibniz de o manieră total nouă, în sensul că, în loc să plaseze finitul în sânul infinitului, Leibniz plasează infinitul în sânul finitului; altfel spus el nu vede în lume nici un sistem, nici o istorie, ci o armonie.
După Cartea Lumii se deschide Cartea Omului, după cum o numește Brun.
Fiii lui Adam doresc să descopere secretul Transistoricului fondator al Istoriei, ei vor să sădească ei înșiși Arborele Cunoașterii și Arborele Vieții. De aceea, în loc să analizeze, postkantienii se mulțumesc foarte adesea să vorbească sau să povestească, mai precis să țină discursuri somptuoase.
Când cele două cărți – a Lumii și a Omului – se închid oarecum, se deschide o alta: Cartea Non-Sensului.
Dacă îi lăsăm de-o parte pe Bergson, Bondel, Husserl și Freud, care aparțin cel puțin în parte secolului al XX-lea, am putea spune că secolul al XX-lea este parcurs de două linii de forță care merg în direcții opuse, însă care se pun în valoare reciproc. Prima, rezultată din pozitivism și din marxism, afirmă că, în afara unei științe unitare, care înglobează științele naturii și științele omului, inclusiv politica, nu există decât metafizici sau ideologii parazitare și alienante, la disoluția cărora este necesar să contribuim. Cea de a doua linie de forță, rezultată dintr-un nietzscheanism superficial înțeles, pretinde, dimpotrivă, că nu există adevăr și că totul este permis, pentru că existența nu este decât un joc și un dans fără sfârșit.
Or, aceste două linii de forță au o origine comună: denunțarea oricărei transcendențe și a oricărei sacralități. Aceste pretinse demistificări ale Adevărului, Binelui, Frumosului și ale contrariilor lor sunt susținute de către sociologisme care întronează noțiunea de fapt social și fac din societate generatoarea perpetuă a datoriei.
Mă opresc aici deocamdată. Îmi ridic pălăria în fața lucidității acestui om a căror scrieri m-au cucerit. Dacă ar fi să luăm în discuție doar ultimul citat, despre postmodernitatea noastră năucă… Cred că o pătrundere a sensurilor, o desfășurare a conceptelor amintite ne-ar ajuta să înțelegem mai bine lumea în care trăim. În felul acesta am fi mai pricepuți în a oferi sugesti și a încerca s-o vindecăm.
Pentru o delectare completă vă recomand întreg volumul. Îl veți privi cu o oarecare neîncredere la început (așa am făcut și eu), apoi veți fi ispitiți să-l acuzați pe autor de infatuare (și eu am fost ispitit s-o fac), dar după ce veți lectura materialul va fi altceva.
Am început să citesc…
Mi-ați transmis și mie din aceste scurte rânduri dorința de a citi mai multe despre acest autor. M-am oprit la citatele cu privire la creștinism. Nu se poate să trecem ignoranți pe lângă atitudinea rezolută a acestuia în ce privește frumoasa pledoarie a creștinismului. Cu o obstinație deosebită care vizează autenticitatea creștinismului înclin să cred că Brun se opune cu vehemență sistematizării simpliste a acestuia, dăunătoare deopotrivă. Apelul său este de a lăsa creștinismul să ne vorbească, pentru a putea vorbi despre el. Cum altfel s-ar realiza această relație? Dar ce sunt eu, un neînsemnat, pentru a prescrie un ansamblu de indicații când totul se rezumă la relație. Omul este analizat prin modul în care se raportează la Dumnezeu? De ce lucrurile ar sta altfel când vorbim despre creștinism?! Oricum, trebuie să menționez ca aceste cuvinte mi-au dat de gândit. Voi reitera o frază: „Și totuși, creștinismul ne vorbește și ne incită să îi vorbim”. În aceasta constă frumusețea acestuia. Îți oferă libertate, dreptul la cuvânt. Oare nu aceasta doresc toți, dar prea puțin o găsesc? Libertate!!!
Toate cele bune!
Da, ai receptat corect mesajul. Brun încearcă să prindă complexitatea creștinismului și chiar reușește bine acest lucru. Totul este viu și incitant într-un fel. Aproape orice carte de-a lui are această notă.
Deosebit si alese multumiri pentru astfel de materiale. Un sylabus de curs autodidact efectiv.
Referitor la trendul sau la sintagma filosofiei crestine vreau sa fac o remarca referitoare la pericolul acestei filosofii, la care marturisesc ca nu am neaparat academice acoperiri. Din observatiile mele semi culturale, am vazut ca imediat dupa acest trend in Franta, procentul care reprezenta ateii a crescut progresiv, ajungand la milioane. Si tot creste. Cand filosofezi pe viata, caci crestinismul e viata, ajungi sa negi forma aceea de viata.
Cu plăcere, dragul meu.
Și eu intuiesc o subtilă legătură între filozofia creștină (de fapt un fel de teozofie) și apostazia Franței moderne. Probabil că putem vorbi de un efect secundar al acestei preocupări filozofice. Pe de altă parte nu aș vrea să fim reducționiști în aprecieri.
O zi bună!
Multumesc pentru aceasta postare! am citit cartea aceasta, este foarte buna , mai ales daca ai alunecat pe panta filozofiei este folositoare ! am studiat viata acestui om de doua ori, odata ca Si ateu Si a doua oare ca si crestin. filozofia este buna dar Si periculoasa, dupa cum a zis si Laurentiu te poate duce la ateism , vorbesc ca unul care am trecut, timp de 8 ani de zile am incercat sa dovedesc oamenilor ca nu exista Dumnezeu! Visul meu de la varsta de 15 ani a fost sa devin filozof, sa imi ramana numele in istorie, Si crescand am luptat in implinirea acestui vis. locuiam in USA pe atunci, m.am inscris la facultate am termint-o, apoi am facut masteratul, am ajuns profesor si nimic parea sa nu ma mai clinteasca. de la 20 pana la 25 m.am luptat cu mii de ganduri Si vroiam sa aflu care ii adevarul : exista sau nu exista Dumnezeu, este adevarata bibia sau este o simpla carte ca oricare alta? la 25 de ani nu am mai rezistat in aceasta presiune si m.am gandit ca trebuie sa fac o alegere Si atunci am.parasit biserica Si familia ca sa pot sa imi duc visul la capat si pana la 33 de ani nu am facut alceva decat sa ii conving pe cat mai multi ca nu exista Dumnezeu! dar pentru ca El exista mi.a iesit inainte Si m.a adus din nou in turma Lui. Si de atunci incolo ma lupt sa ii conving pe oameni ca El exista!! ba mai mult ca atat sunt gata sa imi dau Si viata pentru El daca este nevoie, pentru ca astept cu nerabdare sa Îl intalnesc!! probabil am pasit prea de tanar in filozofie si am fost imatur spiritual Si aceasta poate a fost cauza caderii mele .. eu am scris in.scurte cuvinte franturi din ce am trecut Si ce efect a avut asupra mea filozofia, am ramas cu ceva urmari , imi place Si acum sa filozofez dar cu o minte schimbata 🙂 imi cer scuze pt anumite greseli la text , sunt putin dificitar la gramatica lb romane si la exprimare. multa pace Si binecuvantare!
Mulțumesc pentru destăinuiri. Apreciez că împărtășești cu noi zbaterile tale, dar mai ales mă bucur pentru finalul lor. Ce bine că ai ajuns, în cele din urmă, la credință. Și ce bine că acum îi convingi și pe alții de existența lui Dumnezeu.
Fii binecuvântat!