Nimeni nu se poate detașa, izbăvitor, de presiunea imediatului. Concretețea vieții este o dominantă care – până și în cele mai nostalgice momente – ne readuce, oarecum, cu picioarele pe pământ. Existența fiecăruia dintre noi presupune o bună adaptare la realitatea înconjurătoare. Aici includem și relațiile interpersonale în care suntem implicați, o zonă atât de dinamică și imprevizibilă. Prinși, ireversibil, în acest tăvălug existențial, avem totuși nevoie de răgazuri. Avem nevoie de momente de liniște, de reflecție și de mici consolări. Înțelegerea fenomenelor ce ne împresoară ne poate aduce lămuriri și ne poate deschide ochiii spre noi orizonturi.
Într-un fel, acesta este dezideratul cărții Luminile și umbrele sufletului, semnată de Petru Creția. Publicată inițial în 1995 (cu doi ani înainte ca autorul să ne părăsească), ea a avut parte de două reeditări succesive: în anul 2000 (sub titlul Eseuri morale) și în anul 2011, la Humanitas (București). Important filolog, elenist, editor, traducător și eseist, profesorul Creția a fost unul dintre cei mai mari clasiciști ai noștri. Începând din 1971 a coordonat – împreună cu Constantin Noica – ediția Platon, Opere. Alături de acest fabulos proiect, a tradus masiv din literatura antică, fiind în același timp preocupat de cariera didactică la Facultatea de Litere și Institutul de Filozofie.
Cartea ce-o prezentăm are, însă, un pronunțat iz confesiv. Autorul „se joacă” într-un chip nobil cu marile concepte. Demnitatea, ticăloșia, tirania, cinstea, vrednicia, cuviința, prostia, mediocrittea și prejudcățile sunt doar o parte dintre acestea. Într-o abordare deopotrivă științifică și personală, ne sunt aduse aproape virtuți precum dreptatea, adevărul, blândețea, răbdarea, curajul, încrederea, speranța și bucuria. Aplicativ și savuros, el identifică și o seamă de metehne autohtone dintre care menționăm: văicăreala, nepăsarea, superficialitatea, falsa conștiință, vorba fără rost și cuvântul dat. Toate par a însuma un homo valachicus, deosebit de restul lumii și cu mari probleme de ordin istoric și cultural.
Lectura acestor pagini îți desenează pe față un zâmbet amar. Nu scapi de el sub nicio formă, dar nici n-ai vrea să se întâmple. Banalități cotidiene și frământări metafizice sunt puse toate în aceeași pagină, ținându-ți mintea și inima într-o permanentă conexie. Petru Creția nu dădăcește pe nimeni, nu se plânge, dar nici nu speră în mod naiv. Felul în care se apropie de subiecte de o asemenea diversitate este magnific. Nu face pe exegetul cu noi (deși ar fi putut-o face), dar nici nu ne menajează. Ne spune adevărul ce rezultă din confluența dintre literă și duh; dintre viața citită și cea trăită. Într-o lume care-și pierde reperele, lucrarea de față ne face mult mai realiști și, în același timp, încrezători.