De îndată ce-l cunoști pe Dumnezeu în orizontul credinței, începe bătălia pentru deplinătate. Firea veche își cere necontenit drepturile, declanșând o tensiune interioară din care nu mai ai scăpare. Abia atunci, prin puterea Duhului, suntem chemați să marcăm diferența. Să pledăm pentru statornicie, pentru o sfințire continuă. Întreaga noastră ființă intră într-un proces de înnoire ce sfârșește, triumfător, în brațele lui Isus.
Acest proces îl descrie și Dallas Willard în lucrarea Înnoirea inimii: formarea caracterului cristic (Cartea Creștină, Oradea, 2004). Într-o epocă în care prestația surclasează caracterul, unde talentul nu mai merge mână-n mână cu bunul simț, profesorul Willard abordează o problemă deloc populară. Față în față cu pragmatismul prost înțeles, el readuce în prim plan adevăratele năzuințe ale inimii. Nevoia fundamentală de Dumnezeu este pusă din nou la locul ce i se cuvine. Și, mai ales, autorul dovedește că posibilitatea unui nou caracter există. Oricine-l poate atinge, atâta vreme cât apucă pe calea cea dreaptă, pe calea lui Hristos.
Într-un fel, volumul dorește să ne convingă de integralitatea vieții de credință. Discutând problema caracterului, scriitorul are o perspectivă holistică a ființei umane. După ce introduce termenii și după ce opune răul binelui, plonjăm în marele subiect al înnoirii. Considerată doctrina vieții practice, această înnoire/transformare e făcută să ne atingă în mod definitiv. Trebuie început cu transforamrea minții, locul în care propriile concepții se sedimentează, dar și loculunde sentimentele ni se decantează într-un mod extraordinar. Mintea umană, coruptă prin păcatul originar, trebuie răscumpărată prin harul lui Dumnezeu. Pocăința adevărată presupune o schimbare deplină la nivel cognitiv.  Apoi urmează transformarea voinței. Mereu în contradicție cu voia lui Dumnezeu, ea trebuie supusă în mod conștient. E o bătălie pe care-o vom purta mereu și din care nu putem ieși învingători prin forțele proprii. Imediat după această înnoire, urmează transformarea trupului. Căzut în dizgrație secole la rândul (în perioada precreștină), Noul Testament are un respect aparte pentru această dimensiune a ființei. Așa cum păcatul se poate manifesta prin trup, și neprihănirea lui Dumnezeu poate să-l folosească. El poate fi ori un agent al păcatului, ori al neprihănirii. Sigur, planul lui Dumnezeu este ne învingem instinctele și să ne predăm cu întreaga ființă Lui. În fine, aflăm și despre o transformare la nivel social. Relațiile noastre trebuie întreținute într-o igienă specială. Nimeni nu poate să trăiască de unul singur, deci felul cum ne relaționăm este definitoriu. Cuvântul lui Dumnezeu are multe de spus în această privință, chemându-ne la îngăduiță și iertare.
Cartea se încheie cu o însumare a principalelor concepte. Acestea sunt aplicate întregii ființe umane. Setea omului de Dumnezeu, conștientizarea propriei nepuțințe și strădania de face voia Lui sunt elemente pe care se clădește spiritualitatea noastră. Suntem chemați să folosim fiecare nevoie a sufletului întru cunoașterea Lui. Într-o lume ce se degradează văzând cu ochii, să fim mărturii puternice și exemple de urmat.
Bine argumentată biblic și îmbietor scrisă, cartea și-a câștigat un loc de cinste în spațiul devoțional. Notorietatea autorului și-a spus și ea cuvântul. O consider o lectură obligatorie pentru orice slujitor, dar și o lectură extrem de utilă oricărui credincios. Densitatea ideilor și limpezimea formulării face ca acest volum să fie îndrăgit și recomandat. E una dintre acele cărți care, după ce o citești, îți faci deja planul unei lecturi ulterioare. Merită!