La început se numea Calea credinÈ›ei (Faptele Apostolilor 9.2), apoi s-au numit creÈ™tini (în Antiohia – Fapte. 11.26). Cu timpul, în scurgerea secolelor, acea miÈ™care populară prigonită de iudei È™i de păgâni, avea să capete numele stabil de creÈ™tinism. Datorită fărâmițării doctrinare ulterioare, multe confesiuni urmau să se dezvolte din aceeaÈ™i rădăcină, ceea ce-i face pe istoricii moderni să vorbească mai degrabă de creÈ™tinisme. ÃŽnsă, oricum ar sta lucrurile, trebuie să existe un moment în istoria Bisericii, când creÈ™tinismul a obÈ›inut supremaÈ›ia, devenind un vârf de lance din punct de vedere religios È™i nu numai.
Acest moment hotărâtor È™i irepetabil îl descrie Paul Veyne în lucrarea sa: Când lumea noastră a devenit creÈ™tină (312-394) – (Tact, Cluj-Napoca, 2010). Apărută în seria Angelus Novus, coordonată de Andrei State È™i Alex Cistelecan, cartea dezbate pe larg biografia lui Constantin cel Mare È™i implicaÈ›iile mondiale pe care reforma acestuia le-a avut. Dacă imediat după anul 300 creÈ™tinismul încă era zdrobit de prigoane sângeroase, iată-l cum – în 312 – se pregăteÈ™te pentru o victorie de răsunet. Aproape peste noapte, am putea spune, miÈ™carea creÈ™tină intră în legalitate, ajungând apoi să stăpânească inclusiv politic.
Constantin cel Mare este văzut drept salvatorul umanității, care transformă creÈ™tinismul într-o capodoperă civilizaÈ›ională care, la rândul lui, oferă legitimitate – prin crezuri – Bisericii Universale. ÃŽn felul acesta, împăratul devine preÈ™edintele Bisericii, iar secolul al IV-lea este sfâșiat între creÈ™tini È™i păgâni, adică un secol dublu. Pe lângă aceste teme incitante, autorul alocă un întreg capitol privitor la convertirea lui Constantin. Cu precizia unui istoric È™i gândirea speculativă a unui filozof, Paul Veyne tratează o temă atât de delicată cu multă atenÈ›ie È™i seriozitate. Nu se sfieÈ™te să vorbească, în cele din urmă, despre o religie de stat parÈ›ială È™i eterogenă, încercând să lumineze cărarea pe care creÈ™tinismul È™i-a trasat-o prin hățiÈ™urile vremii. ÃŽntregul demers e finalizat cu o întrebare spinoasă: Are Europa rădăcini creÈ™tine? Chiar aÈ™a, cu tot succesul ei instituÈ›ional, poate Biserica să privească în urmă fără un firav frison de vinovăție? Și dacă lucrurile erau mai amestecate decât par la prima vedere, atunci care ne sunt originile È™i, mai ales, cât de creÈ™tini suntem în sensul autentic al termenului?!
Cartea este o adevărată lecție de maestru. Paul Veyne (n. 1930) pune la bătaie cunoștințe de romanist, pentru că, de fapt, aceasta e specializarea lui. Ne redesenează o lume demult apusă, dar fără de care nu am fi ce suntem azi. După ce o lecturezi, rămâi cu un gust dulce-acrișor. Îți provoacă sentimente amestecate, mai ales când constați că anumite câștiguri presupun și anumite pierderi. Or, în cazul creștinismului patristic, ceea ce s-a pierdut a fost de multe ori partea esențială a Bisericii lui Hristos. Avântul organizatoric, social și politic a lăsat în umbră dezvoltarea spirituală și devoțională, implicând în mod nefericit creștinismul în lupte care nu erau ale lui. Dar, una peste alta, iată-ne în secolul XXI, încercând să ne repliem pe un creștinism biblic și sănătos. Să ne ajute Dumnezeu!
mare vrajeala!
se stie ca acest Constantin s-a convertit de forma, din interese politice… botezandu-se pe patul mortii… de ce? tocmai ca sa poata trai cum vrea!