O reținere greu explicabilă ne face parcă incapabili să ne repovestim dramele. Dacă nu le uităm, atunci încercăm să le interpretăm într-o cheie suprarealistă. Imprimăm asupra acestor episoade un fel de nimb melancolic, saturând cu mit o realitate ce a fost cândva atât de vie. Ne este mai la îndemână să le reinterpretăm, decât să le prezentăm așa cum au fost. Este, probabil, o autoprotecție la care ținem cu toții. Sau, tot probabil, este cadrul mereu nefavorabil în care ar putea fi redate. Parcă nimeni nu se califică pentru a intra în acele unghere unde încă  se simte miros de plagă.
Ei bine, ceea ce majoritatea n-am face, scriitoarea Herta Müller reuÈ™eÈ™te de minune. ÃŽn Mereu aceeaÈ™i nea È™i mereu acelaÈ™i neică (Humanitas, 2011), laureata Nobel trage cortina proriei deveniri. Sub forma unor eseuri fascinante, autoarea decupează cea mai grea perioadă a vieÈ›ii ei. Este vorba de ultimii ani petrecuÈ›i în România comunistă, perioadă în care a fost o simplă traducătoare. Spunem simplă în sensul nobil al termenului, pentru că respectul de care s-a bucurat încă de atunci a fost memorabil. Aflăm despre tentativa de racolare, căreia Herta îi rezistă eroic. Devine un caz pentru securitate È™i plăteÈ™te – asemenea altor mari români – preÈ›ul impus de istorie. Este traumatizată pe linie profesională, rămâne fără infimele facilități È™i este nevoită să-È™i câștige existenÈ›a în condiÈ›ii grele. Pe fondul acesta survine plecarea din È›ară. PeripeÈ›iile se È›in lanÈ›, într-o destăinuire ilustră È™i antrenantă. Fiecare detaliu este legat tipologic de vreun episod al copilăriei sau de vreo remarcă toponimică.
Mă abÈ›in să vă furnizez alte detalii. Fac asta din respect pentru autoare È™i din încercarea de-a vă convinge să lecturaÈ›i cartea. Unul dintre eseuri este chiar reproducerea discursului rostit după decernarea Premiului Nobel la Primăria din Stockholm, pe 10 decdembrie 2009. Toate sunt, de fapt, texte concepute pentru străini È™i în contexte neromâneÈ™ti. Sunt mici cărÈ›i de vizită ce refac – asemenea pieselor de puzzle – un destin zbuciumat, dar profund. Probabil d-na Müller își va scrie memoriile cu mai multă generozitate în viitor, dar până una-alta ne bucurăm de această colecÈ›ie. Avem aici o lecÈ›ie de demnitate È™i speranță. N-o rataÈ›i!