Iată o afirmație riscantă pe termen lung, dar rostită cu convingere la vremea ei. Îi aparține gânditorului creștin timpuriu Iustin Martirul și a fost reluată – după cum e ușor de bănuit – în diferite contexte. Ea s-a născut într-un cadru apologetic evident, fiind asezonată cu alte expresii de gen. Tânăra mișcare creștină era pusă sub un mare semn al întrebării. Contestatarii ei scormoneau acuze de tot felul. De la imoralitate sexuală până la argumente filozofice, creștinismul a fost ținta unor atacuri inedite. Dintre acestea, argumentul învățaților era legat, îndeosebi, de caracterul recent al creștinismului. În raport cu alte religii (inclusiv cu iudaismul), noua mișcare era prea… nouă. Nu era credibilă sub aspect temporal, iar acest lucru nu mai trebuia demonstrat. Ei bine, pe fondul acesta a fost rostită afirmația din titlu.
Dacă afirmația iustiniană se justifică din punct de vedere conjuctural, ea poate fi o primejdie în alte contexte. Ea poate încuraja o pretenție exagerată a multor creștini asupra adevărului, un soi de autism spiritual. Frânturi ale revelației se pot observa și în perioada precreștină (și nu mă refer doar la iudaism), așa cum alte frânturi au căzut și dincolo (sau dincoace) de creștinism. Superioritatea creștinismului este certă în raport cu orice altă formă religioasă, dar lucrul acesta n-ar trebui să ne infatueze fariseic. Dimpotrivă, deschiderea noastră ar trebui să fie maximă și candidă. Apărăm adevărul cristocentric în care credem, proclamăm Evanghelia mântuirii prin credință, dar nu ne transformăm în depozitari ai acestor lucruri. Valid e tot ce susține Scriptura, validă e orice experiență care rezonează cu textul sacru. Dar toate acestea ar trebui să ne smerească mai mult, și nu invers. Această atitudine nu e o abdicare, o slăbire a siguranței, ba dimpotrivă. Întotdeauna marii oameni ai lui Dumnezeu au fost molipsitori în sensul cel mai natural și profund cu putință.