O anecdotă din antichitate o pomenește pe mama lui Thales care-l îndemna să se căsătorească. În timp ce se străduia să-l convingă, fiul îi spunea mereu: Încă n-a venit timpul. După ce Thales înaintează în vârstă, cum mama sa îl îndeamnă tot mai insistent, el răspunde: Acum… a trecut timpul. Altă anecdotă, ce vine oarecum în prelungirea acesteia, aduce în discuție paternitatea. De ce nu vrei să ai copii? – îl întreabă mama pe filozoful Thales. Iar acesta răspunde cu tâlc și onestitate: Din dragoste pentru copii!
Cum nimeni nu se simte pregătit să fie soț sau soție, mă gândesc că nimeni nu se simte pregătit să fie tată sau mamă. Ca și viața conjugală, realitatea parentală începe odată cu nașterea primului copil. Citim înainte cărți, urmărim alte familii, stăm de vorbă cu prietenii. Și e bine că se întâmplă așa, doar că toate acestea sunt depășite de viața concretă. Mereu am spus că situațiile în care m-au pus uneori copiii mei nu le-am găsit în nici o carte. A fi părinte revendică o aventură pe care n-ai cum să ți-o imaginezi dinainte, dar care te umple de responsabilitate.
Întregul proces educațional se consumă într-un mediu imperfect. Nici părinții și nici copiii nu sunt perfecți, totuși se încearcă ceva măreț. Cu urcușuri și coborâșuri, fiecare părinte credincios va încerca să impregneze în copil un caracter hristic. Demersul nu e deloc ușor, iar complexitatea lui este uneori intimidantă. Să nu uităm însă că, și aici, suntem lucrători împreună cu Dumnezeu. El nu ne lasă niciodată singuri. În primul rând ne-a dat Scriptura, apoi ne-a dat Duhul Său drept călăuzire. Să nu ne tragem înapoi în ceea ce privește educația copiilor noștri, să nu abandonăm. Filozofia lumii în care trăim nu ne prea încurajează, iar când o face e de un suprarealism periculos. Să ne ocupăm de pruncii noștri în așa fel încât, când vor fi mari, să devină frații și surorile noastre în Hristos!