Într-o largă (dar și adevărată) accepțiune, ateismul se referă la negarea propoziției că Dumnezeu există. La o privire mai atentă, încercând să observăm parcursul acestui fenomen de-a lungul veacurilor, suntem nevoiți să admitem o minimă împărțire. Avem, de fapt, două tipuri de ateism: declarat și practic. Cel declarat afirmă că Dumnezeu nu există și este adesea numit „ateism teoretic”; cel practic presupune că existența sau inexistența lui Dumnezeu nu are nicio importanță practică în viață.
Ateismul practic datează încă din zorii istoriei și este întruchipat în „nebunul” din Psalmul 14.1. Epicur (341-270 î.Hr.), Thomas Hobbes (1588-1679) și Voltaire (1694-1778) au fost considerați, de obicei, ateiști practici. Ateismul declarat tinde să apară la sfârșitul secolului al XVIII-lea odată cu Iluminismul francez, de exemplu la Paul von Holbach (d. 1789). În epoca modernă, Ludwig Feuerbach (1804-72), Karl Marx (1818-83) și Sigmund Freud (1856- 1939) reprezintă probabil cei mai expliciți dintre ateii clasici, chiar dacă astăzi Richard Dawkins (n. 1941) și alții se numără printre noii atei militanți care combină darwinismul cu teoria genetică (de exemplu, în The Blind Watchmaker (1986) și The God Delusion (2006)). În cazul lui Feuerbach, Marx și Freud, se presupune că Dumnezeu este o proiecție umană: în cazul lui Feuerbach, o proiecție a unui Infinit obiectivat; în cazul lui Marx, un dispozitiv socio-economic pentru a servi la opresiunea proletariatului; iar în cazul lui Freud, o proiecție psihologică a unei figuri care este atât conștiința punitivă (superego), cât și iubirea.
Contraargumentele din partea credincioșilor creștini includ lucrările lui Jürgen Moltmann, Hans Küng, Wolfhart Pannenberg și Paul Ricoeur – ca să-i cităm pe cei mai angajați. Însă, cum bine știm, fiecare națiune creștină și, din interiorul acesteia, fiecare cofesiune și-a avut apologeții ei (mai mult sau mai puțin erudiți).