„O reflecție inteligentă și obiectivă conștientizează că moartea dovedește ca efemere toate țelurile lumești ale omului, cum ar fi bogăția, aprecierea sau sănătatea, și îl pune pe om în același timp în fața întrebării despre sensul acestei vieți, despre conținutul său spiritual și despre fundamentul speranței. Deși întrebare despre moarte trebuie să fie socotită printre întrebările centrale ale omului, este de mirare că omul tăgăduiește moartea sa și o ignoră.
REPRIMAREA
În urma anchetelor demoscopice, mai mult de o treime din populația vestică civilizată nu se gândește niciodată la moarte, circa un sfert doar rar și un alt sfert din când în când. S-ar putea crede mai întâi că în această evoluție față de trecut de vină ar fi practica, de înțeles din punct de vedere medical și de îngrijire, de a-i duce pe cei în vârstă și pe muribunzi în cămine de bătrâni sau în spitale. La o privire mai atentă, se observă însă că medicii și asistentele au un comportament asemănător procentului menționat. Evident nu este vorba despre o confruntare redusă cu moartea, ci despre o reprimare activă a ei, care, având în vedere secularizarea puternică a vieții, nu trebuie să ne surprindă.
OBIȘNUINȚA
Ea se află doar aparent în contradicție cu reprimarea, căci în ambele cazuri sunt înlăturate seriozitatea și duritatea morții. O astfel de obișnuință are loc și prin filmele cu mulți morți, în care sunt căutate senzații tari; însă oricine știe că este vorba doar despre o moarte aparentă. Obișnuința se arată și în disponibilitatea multora de a-și „rezolva” problemele prin ucidere, cum ar fi a celor nenăscuți, a bolnavilor incurabili sau a propriei vieți, așa cum este dovedit de sinuciderile dese.
CONCRETIZAREA
Prin aceasta se intenționează luarea la cunoștință doar a unui aspect al morții și prin aceasta să se explice întregul act al morții. Importanța existențială și personală a morții este astfel exclusă. Moarte este redusă doar la conținutul ei biologic sau sociologic și îi este răpit caracterul de mister. Un argument puternic „obiectiv” poate să rezulte și din perspectiva absolut biologică sau evoluționistă că omul trebuie să moară ca să se poată naște copii sau să se poată dezvolta un nivel de trai mai înalt. Prin aceasta, demnitatea unică a omului, care nu poate fi instrumentalizată, este ignorată. Omul ca persoană, care se teme că un tu drag sau propriul eu se va scufunda în nimic când moare, nu este recunoscut nici în marxism.
BAGATELIZAREA
Alături de încercările străvechi de a face așa de estetice cadavrul și înmormântarea, încât să dispară orice duritate, această tendință de bagatelizare ne arată în special în relatările medicinei despre persoanele reanimate. Din punct de vedere clinic, aceștia erau deja morți, însă nu se arată prea fericiți când sunt reanimați. Ei spun că ar fi auzit când medicii i-au declarat morți și, dintr-un anumit loc din afara corpului fizic, au experimentat încercarea de readucere la viață. Însă imediat au perceput o lumină care i-a invitat să-și evalueze printr-o rapidă cele mai importate momente ale vieții și, de asemenea, ar fi fost chiar salutați de cei morți până ce, dintr-o dată, au trebuit să se întoarcă în această viață.” De aici – și din multe alte situații similare – unii cred că-și pot permite să ia moartea în răspăr, să râdă la nesfârșit de realitatea ei, oricare ar fi aceasta.
(Din Viitorul creației lui Dumnezeu. Escatologie, de Anton Ziegenaus, Sapientia, Iași, 2016)