
Uneori calcă cineva în inima mea,
Calcă aprins, parcă s-o ia.
O măsoară în jos și-n sus.
Eu tac, ascult și adast supus:
O fi boala, o fi moartea
Nu mă răzvrătesc, asta mi-e partea.
Mă doare, dar nu mi-e frică
Numai inima se face mică, mică…
Într-o noapte pașii largi, tot mai largi…
– Domol, inimă, că te spargi.
Strig la ea: „Ești nebună?”
Ea-mi bate-n urechi să-mi spună:
„Omule, scoală, este El!
– Care El? Cine? Stai nițel!
El, Domnul, – gâfâie ea,
Ne măsoară cu pas de stea…
Eu dintr-o dată-mi încordez tăria
Cataractă mă inundă bucuria:
– Oh, Te-am prins, Doamne, nu mai scapi, Te țin prizonier…
– „Bine, zâmbi El, ține-Mă o clipă” – Ah, gemui, pier…
O clipă, inima mi se făcu cer.
(Poezia Prizonierul, de Vasile Voiculescu, București, 2 decembrie 1951)