„O clipă, inima mi se făcu cer”

O

Uneori calcă cineva în inima mea,

Calcă aprins, parcă s-o ia.

O măsoară în jos și-n sus.

Eu tac, ascult și adast supus:

O fi boala, o fi moartea

Nu mă răzvrătesc, asta mi-e partea.

Mă doare, dar nu mi-e frică

Numai inima se face mică, mică…

Într-o noapte pașii largi, tot mai largi…

– Domol, inimă, că te spargi.

Strig la ea: „Ești nebună?”

Ea-mi bate-n urechi să-mi spună:

„Omule, scoală, este El!

– Care El? Cine? Stai nițel!

El, Domnul, – gâfâie ea,

Ne măsoară cu pas de stea…

Eu dintr-o dată-mi încordez tăria 

Cataractă mă inundă bucuria: 

– Oh, Te-am prins, Doamne, nu mai scapi, Te țin prizonier…

– „Bine, zâmbi El, ține-Mă o clipă” – Ah, gemui, pier…

O clipă, inima mi se făcu cer.

(Poezia Prizonierul, de Vasile Voiculescu, București, 2 decembrie 1951)

Scrie un comentariu

Ghiță Mocan

Soț, tătic și pălmaș pe ogorul Evangheliei. Febril căutător de adevăruri pe care să mă pot rezema, admirator a tot ce este veritabil și gata să văd binele chiar și unde e ascuns. Slujesc Domnului cu sentimentul unei datorii nobile și iau asupra mea orice povară ce are legătură cu Împărăția Lui. Alături de soția mea Magdalena, cresc doi copii adorabili: Paul și Carina. Predau teologie, dar preocupările mele intelectuale dezertează în multe alte zone. O bună parte din ele – ca și inevitabilele curiozități – le veți găsi în conținutul acestui site. Locul virtual în care tocmai vă aflați mă reprezintă, cu toate frământările și modestele mele aprecieri.