Pavel spune într-una din epistole că trebuie să ne zorim să trăim deoarece timpul este amăgitor. Este oare timpul amăgitor cu adevărat? Nu trăim noi oare toate zilele vieții noastre ca și cum am scrie în grabă, neîngrijit, o ciornă a vieții pe care eventual o vom copia pe curat într-o bună zi, mai târziu?! Ca și cum ne-am mulțumi să strângem laolaltă tot felul de materiale, rămânând ca abia mai târziu să ridicăm construcția propriu-zisă, ce ar trebui să fie expresie a frumuseții, armoniei, sensului. Trăim astfel an după an, fără a duce la împlinire și desăvârși ceea ce am putea face acum, fiindcă gândim că avem tot timpul înaintea noastră: vom împlini mai târziu; într-o bună zi vom trece ciorna pe curat.
Însă anii vor trece și nu o vom face niciodată, nu numai pentru că moartea vine și ne seceră, ci și pentru că, intrând într-o altă etapă a vieții, devenim incapabili să mai facem ceea ce etapele anterioare ne-ar fi îngăduit să facem. Nu la anii maturității putem împlini o tinerețe frumoasă și plină de sens, după cum nu la vârsta bătrâneții putem să dezvăluim lui Dumnezeu și lumii întregi ceea ce am putut fi în anii maturității. Este un timp pentru toate, dar, odată ce timpul sa dus, sunt anumite lucruri ce nu pot fi realizate.
Am citat în nenumărate rânduri cuvintele lui Victor Hugo, care spunea că focul din ochii tinerilor ar trebui să devină lumina din ochii celor bătrâni. Timpul focului incandescent trece, vine timpul când ar trebui să fim lumină, iar noi nu mai putem face acele lucruri ce pot fi făcute doar în zilele înflăcărării noastre. Zilele sunt amăgitoare. Timpul este amăgitor. Când ni se spune că trebuie să cugetăm la moarte, nu ni se spune pentru a ne face să ne temem de viață; ci pentru a ne face să trăim cu toată intensitatea pe care am putea-o avea doar dacă am fi conștienți că fiecare clipă este singura clipă de care dispunem și că fiecare moment al vieții noastre trebuie să fie desăvârșit. El nu trebuie să fie doar un pasaj, o trecere, ci o culme ca și creasta unui val, nu o înfrângere, ci o izbândă. Când vorbesc de înfrângere sau de izbândă nu mă refer la un succes exterior sau la lipsa lui, ci mă gândesc la o împlinire lăuntrică, la o creștere, la capacitatea de a fi în mod desăvârșit și pe de-a-ntregul ceea ce suntem în momentul prezent.
(Antonie de Suroj,
în Viața, boala, moartea)