Spălarea picioarelor: un simplu simbol?

O bună orientare editorială a Societății Biblice din România face posibilă versiunea în limba română a cărÈ›ii Spălarea picioarelor în Ioan 13 È™i în comunitatea ioanină. Lucrarea – exotică în felul ei – este rodul muncii unuia dintre cei mai prolifici teologi penticostali (Church of God) ai momentului: John Christopher Thomas.

Frământat îndelung sub aspect exegetic, subiectul spălării picioarelor nu È™i-a găsit încă un consens. Semantica gestului – aÈ™a cum apare exclusiv în Ioan – este încă È›inta unor interpretări diferite. Georg Richter È™i Wolfram Lohse (doi teologi germani) au identificat, la finele secolului trecut, nu mai puÈ›in de… 11 interpretări ce aparÈ›in doar perioadei moderne. De la simbolismul pur până la ritualismul riguros, gestul a avut parte de analize interminabile. Nici azi nu suntem mai lămuriÈ›i, cu toate că exegeza È™i dogmatica lucrează prin reprezentanÈ›ii lor cei mai de seamă.

Profesorul Thomas ne propune însă o lectură echilibrată a pasajului. Ne introduce mai întâi în atmosferă. Lumea textului ne este prezentată cu detalii suficiente pentru a înțelege mișcarea lui Isus. Raporturile de autoritate sunt descrise exemplar, iar gestul spălării picioarelor este citit în această cheie. Surprinzător și pentru ucenici, gestul cu pricina avea să răstoarne cutumele sociale. Superiorul se încinge cu ștergarul, inferiorul primește slujirea. Perplexitatea lui Petru răzbate ca un ecou până în vremurile noastre, continuând să întrețină dileme exegetice și ecleziologice. Totuși, autorul recurge la o interpretare calmă și pozitivă. Este, prin urmare, în spiritul textului să se procedeze și azi la spălarea picioarelor. Cu toate riscurile căderii în ritual, suntem invitați la o acceptare a simbolisticii gestului. Nu ne slujim unul altuia spălându-ne picioarele, ci invers: ne spălăm picioarele pentru că deja ne slujim unul altuia. Gestul nu este magic (ca în păgânismul precreștin), ci doar confirmă o realitate ce este deja vizibilă.

Lectura acestor pagini este reconfortantă. Autorul nu dădăcește pe nimeni și nici nu se plasează de partea unui fundamentalism riscant. Dimpotrivă, încearcă o exegeză aerisită și căreia cititorul să i se alăture cu încredere. Nu este vorba de un sacramentalism incipient, ci de un reflex al bunei frățietăți. Pe fondul unei comuniuni adevărate, nici o dovadă nu va fi în plus. Vom fi gata să ne manifestăm sentimentele în cel mai variat mod cu putință, însă întotdeauna cu sinceritate și entuziasm. Să ne reapropiem de marile teme propuse de Isus și să ni le asumăm așa cum se cuvine. Trebuie!