Portretul doamnei Fidget (sau cum poți să-i faci praf pe cei dragi cu excesul de afecțiune)

Mă duce gândul la doamna Fidget, care a murit acum câteva luni. E într-adevăr umitor cum i s-a luminat familia. Expresia abătută a dispărut de pe chipul soțului ei care începe să-și recapete puterea de a râde. Băiatul mai mic, pe care-l considerasem întotdeauna un omuleț acru și țâfnos, se dovedește a fi absolut normal omenește vorbind. Cel mare, care nu mai dădea pe-acasă decât ca să se culce, stă acum aproape mereu cu ai lui și a început să reorganizeze grădina. Fata, despre care s-a spus mereu că ar fi „plăpândă” (deși niciodată nu am putut ști exact de ce anume suferea), și-a început acum lecțiile de călărie care mai înainte erau excluse, dansează cât e noaptea de lungă și joacă tenis pe săturate. Chiar și câinele, care nu putea ieși decât în lesă, este acum un membru reputat al Clubului Felinarelor de pe strada lor.

S-a spus deseori că doamna Fidget trăia numai pentru familia ei. Și nu era un neadevăr. O știau toți vecinii. „Trăiește numai pentru familia ei”, spuneau ei, „ce soție și ce mamă admirabilă!” Spăla singură toate rufele, cam prost, e drept, cu toate că-și puteau permite să le dea la o spălătorie,ș i era mereu implorată să nu o mai facă. Dar continua să o facă. Avea grijă să existe întotdeauna un dejun cald pentru pentru toți cei care rămâneaui acasă și întotdeauna o cină caldă (chiar și în toiul verii). O rugau din tot sufletul să nu-și mai bată capul cu asta. O asigurau aproape cu lacrimi în ochi (și sincer) că preferau mesele reci. Degeaba. Ea trăia numai pentru familia ei. Se scula întotdeauna ca să te întâmpine dacă ieșeai noaptea târziu și te întorceai la două sau trei dimineața, nu conta ora; găseai întotdeauna aceeași figură fragilă, lividă și ostenită așteptându-te ca o acuzare tăcută. Ceea ce însemna, firește, că nu-ți puteai permite să ieși prea des ca un nesimțit. Tot ea făcea și lucruri de îmbrăcăminte, considerându-se (eu unul nu pot aprecia) o excelentă croitoreasă amatoare și o mare specialistă în tricotat. Și, desigur, dacă nu erau o brută fără inimă, trebuia să și porți lucrurile făcute de ea. (Vicarul îmi spune că, după moartea ei, contribuțiile acestei familii la „vânzările de binefacere” le depășesc pe cele ale tuturor celorlalți enoriași ai săi laolaltă.) Și apoi grija pentru sănătatea celorlalți! Purta, ea singură, toată povara „fragilității” fiicei sale. Doctorul – un vechi prieten, și nu unul de salon – nu avea niciodată voie să stea de vorbă cu pacienta lui. După ce o examina cât mai rapid cu putință, era condus în altă încăpere de către mamă. Fata nu trebuia să aibă niciun fel de griji, nicio răspundere pentru sănătatea ei. Numai îngrijire plină de dragoste, mângâieri, alimente speciale, vinuri tonice grețoase și micul dejun la pat. Căci doamna Fidget, după cum spunea ea însăși adesea, „își tocea degetele până la os” pentru familie. Nu o puteau opri. Și, oameni cu bun-simț fiind, nici nu o puteau privi cu brațele încrucișate. Erau siliți să o ajute. Și era nevoie tot timpul de ajutor. Cu alte cuvinte, făceau tot posibilul să o ajute ca să facă pentru ei atâtea lucruri de care ei nu aveau nevoie. Cât despre câinele lor iubit, ea îl considera, după spusele ei, „ca pe unul dintre copii”. Și îl și supunea aceluiași tratament ca și pe ceilalți din familie. Numai că el, neavând scrupule, se descurca ceva mai bine decât ei și, cu toate că era mereu dus la veterinar, pus la regim și ținut sub supraveghere clipă de clipă, izbutea totuși să ajungă uneori și la lada de gunoi sau la câinele vecinilor.

Vicarul spune că doamna Fidget și-a găsit acum odihna. Să nădăjduim că și-a găsit-o cu adevărat. Sigur însă e că și-a găsit-o familia ei.

(Din Cele patru iubiri,

de C. S. Lewis,

Humanitas, București, 2012, p. 264 și urm.)