Ierusalimul era un oraș de pelerinaj, în care se practica pe scară largă sacrificarea animalelor. Parada nesfârșită de oi, capre și vaci duse spre comercializare sau măcelărite, ca să nu vorbim de cele folosite pentru hrană, trebuie să fi lăsat străzile din jurul Templului într-o mizerie de nedescris. Iar după sacrificare, cea ce rămânea trebuia să fie dus undeva. Leșurile aveau să fie aruncate, iar sângele trebuia să fie spălat.
Accesta era Ierusalimul. Un templu magnific pe o creastă, case bogate și un palat somptuos pe alta. Iar la mijloc, alei și maghernițe, străzi îmbâcsite și case aglomerate, magazine și cocioabe, alături de behăielile scoase de animalele care așteaptă neliniștite să fie măcelărite. Un oraș caracterizat de puritate rituală și de mizerie de neimaginat. Un oraș în care arde tămâie în Templu și se ard cadavre în Gheena. Un oraș cu lumină de la soare și cu umbre, cu o parte de sus și cu una de jos.
(Din Cea mai lungă săptămână,
de Nick Page, Litera, București, 2011, p. 82, 85)