Şi dacă stai să te gândeşti, păsările, peştii şi jivinele seamănă în multe privinţe cu oamenii. În asta constă, vezi tu, unitatea noastră absolută. Noi învăţăm unul de la altul. (…) Există, printre altele, şi un peşte miriapod. De ce culoare e piatra pe lângă care înoată, de culoarea aceea se face şi el: de e albă – alb, de e verde – verde. Aşa sunt, copile, şi unii oameni: cu creştinii sunt creştini, cu cei necredincioşi sunt necredincioşi. Mai există şi o pasăre, phoenix, care nu are nici soţ, nici copii. Ea nu mănâncă nimic, dar zboară printre cedrii libanezi şi îşi umple aripile de mireasma lor. Când îmbătrâneşte, zboară în înalt şi se aprinde de la focul ceresc. Şi când coboară, îşi aprinde cuibul şi arde şi ea, şi în cenuşa cuibului ei se naşte un viermişor, din care cu timpul creşte iar pasărea phoenix. Tot aşa, Arseni, cei ce primesc chinul pentru Hristos renasc în toată slava pentru Împărăţia Cerească. Şi mai e, în fine, pasărea caladrius, albă toată. Iar cel ce cade bolnav are de aflat de la pasărea caladrius a lui de-o să trăiască ori o să moară. Şi dacă e să moară, caladrius a lui îşi întoarce faţa, dar de-i e dat să trăiască, pasărea, veselindu-se, zboară afară, spre soare – şi toţi au a înţelege că ea a luat boala celui bolnav şi a spulberat-o în văzduh. Aşa şi Domnul nostru Iisus Hristos, urcând pe lemnul crucii a vărsat pentru noi sângele Lui preacurat pentru vindecarea de păcat.
Şi de unde putem să luăm noi pasărea asta, a întrebat băiatul.
Fii chiar tu pasărea asta, Arseni. Doar tu chiar zbori puţintel.
Băiatul a încuviinţat dus pe gânduri, şi seriozitatea lui l-a făcut pe Hristofor să nu se simtă în largul lui.”
(Fragment din Laur. Un roman neistoric, de Evgeni Vodolazkin, Humanitas, București 2014.