Continuare de AICI:
Apa a fost dată de Dumnezeu pământului, dar mai există și o altă apă, tainică: este apa înțelepciunii care, atunci când a fost creată lumea, a chibzuit legea apelor și le-a statornicit făgaș (Iov 28.25-26; Prov. 3.20; 8.22,24,28-29; Ecl. 1.2-4). Înțeleptul este asemuit cu o fântână sau cu un izvor, iar apa sălășluiește în inima lui (Prov. 20.5; Ecl. 21.13) și vorbele lui au forța unui șuvoi (Prov. 184), pe câtă vreme cel lipsit de înțelepciune are o inmă din care cunoaștrea se scurge ca dintr-un vas crăpat (Ecl. 2.14).
Apa devine simbol vieții spirituale și al Duhului, oferite de Dumnezeu și adesea refuzate de oameni. Isus reia acest simbolism când vorbește femeii din Samaria (Ioan 4.14). Apa, care în Vechiul Testament este mai presus de toate simbol al vieții, devine simbol al Duhului în Noul Testament (Apoc. 21). Isus Hristos îi arată samaritencei că este Stăpânul apei vii (Ioan 4.10). El este izvorul. Apa țâșnește din pieptul Lui ca din stânca lui Moise, iar când, răstignit, este străpuns cu lancea, din rană Îi curge apă și sânge. Apa vie vine de la Tatăl și ea se transmite prin Hristos. Dumnezeu care S-a făcut om sau prin harul Sfântuui Duh care, potrivit unui imn de Rusalii, este fons vivus (izvor de apă vie), ignis caritatis (focul iubirii), altissimi donum Dei (dar al Atotputernicului). Sfântul Atanasie precizează sensul acestei doctrine spunând: „Tatăl fiind izvorul, Fiul este numit fluviu, iar noi ne adăpăm din Duh” (Ad Serapionem, 1.19). Apa dobândește deci un sens de eternitate, iar cel care bea din această apă vie se împărtășește din nemurire (Ioan 4.13-14).
(Jean Chevalier & Alain Gheerbrant,
Dicționar de simboluri, vol. I, Artemis, București, 1995, p. 110-111)