Ion Vianu: un profesionist

Prin acest eseu mă achit de o datorie cu care am trecut în noul an. Scriitorul Ion Vianu (I.V.) – fiul cunoscutului critic Tudor Vianu – a obÈ›inut în noiembrie 2010 Premiul Cartea Anului pentru romanul Amor intellectualis (Polirom). Subintitulat Romanul unei educaÈ›ii, volumul descrie cum a fost posibilă maturizarea – intelectuală È™i sentimentală – în zorii epocii comuniste. Verva intelectuală, emoÈ›ională È™i cotidiană (aÈ™ zice) gravitează în jurul marelui T. (fiind vorba de Tudor Vianu).

ConsideraÈ›iile mele sunt amatoriceÈ™ti. Cred totuÈ™i că suntem puÈ™i în faÈ›a unui roman cu adânci resorturi psihologice. Autorul este îndrituit să ne poarte pe aceste căi. Să ne aducem aminte că Vianu a urmat deopotrivă Facultatea de Filologie È™i cea de Medicină din BucureÈ™ti. Cuvintele sunt chemate să decripteze trăirile sufleteÈ™ti; iar trăirile acestea sunt prinse în menghina istoriei. Într-un interviu acordat în iulie 2010 pentru Adevărul Literar È™i Artistic, I.V. îl numea pe Mironi, personajul principal, acel înger prins È™i zdrobit în mecanismul distrugerii oamenilor. Tot cu acea ocazie, autorul făcea mici confidenÈ›e. Romanul este scris la graniÈ›a dintre ficÈ›iune È™i realitate. Este ficÈ›iune în măsura în care urmăresc o anumită dezvoltare epică – spunea Vianu. Dar, este realitate întrucât faptele nu sunt inventate. O carte delicioasă È™i care trădează vastele cunoÈ™tinÈ›e psihiatrice ale autorului.

Răspunzând unei suite de întrebări pentru HotNews.ro, I.V. își consideră propria generație (e născut în 1934), drept generația instabilității. Copiii și adolescenții de azi trăiesc într-o lume mult mai stabilă (!) consideră savantul. El trăia deja la 18 ani tema arestării, iar amintirea păcii și ororile războiului erau atât de reale. Și totuși,

Când trăiești în libertate nu ești liber decât în mod pasiv. Numai sub regimul opresiunii ai prilejul să te eliberezi, să faci în așa fel ca libertatea ta să fie un proces continuu și creator. A trăi liber sub un rezim opresiv este o senzație delicioasă: să fii în mijlocul minciunii, având certitudinea că tu nu minți; pe cât de chinuitoare ar deveni atunci senzația că va trebui să cedezi, că vei fi obligat să cedezi ispitelor, pe de o parte, teroarei, pe de alta.

Interesantă optica lui Vianu. Este aproape o pledoarie pentru opresiune, o opresiune care cioplește indirect cele mai nobile caractere. Într-o societate prea domoală nici provocările morale nu mai înseamnă aproape nimic. Apoi, referindu-se la prezentulc, autorul spunea printre altele:

Trăim într-o societate a neîncrederii. Și într-una din ce în ce mai puțin solitară, din ce în ce mai individualistă. Chiar și societatea românească, proverbiala, este pe cale să se topească. Nu mai ai curajul să mergi la cineva neinvitat. Oamenii comunică din ce în ce mai puțin. De acest virus occidental, necomunicarea, ne-am contaminat și noi. În schimb, ne contagiem mai greu de anumite calități ale aceste lumi, respectul cuvântului dat. Solidaritatea e un cuvânt pentru proști.

Din nou caracterul este în prim plan. Metehnele altora se prind mai repede de noi decât calitățile lor. Suntem mult mai susceptibili la rău decât ne place să recunoaștem. Snobismul este în floare, în vreme ce adevărata modelare a caracterului încă așteaptă.

Îmi place modul în care I.V. radiografiază societatea contemporană. Cred că este una dintre cele mai lucide voci ale momentului. Eseurile domniei sale din Revista 22, Dilema Veche sau Observatorul Cultural, precum și contribuția adusă învățământului medical românesc reflectă o adevărată vocație. Deși în vârstă de acum, apreciem capacitatea și acuitatea cu care ne surprinde. Să ne dea Dumnzeu mai mulți români de asemenea calibru.