Citind Mic îndreptar de credință, de Michel Kubler, descopăr cu plăcere două rostiri ilustre. Le despart nu mai puțin de 50 de ani, perioadă în care istoria creștinismului a cunoscut multe schimbări. Prima îi aparține Papei Ioan al XXIII-lea și a constituit cuvântul de descchidere al Conciliului Vatican II, la 11 iunie 1962. A doua îi aparține Papei Benedict al XVI-lea, fiind un fragment elogiul pe care acesta îl aduce evenimentului, la exact 50 de ani, adică 11 iunie 2012.
Citite una după cealaltă, puse în oglindă și comparate, afirmațiile celor doi pontifi mi se par interesante:
Ceea ce se cere astăzi este consimțământul tuturor, într-o iubire reînnoită în pace și în seninătate față de învățătura creștină în întregul ei. (…) Trebuie ca acestă învățătură, sigură și imuabilă, căreia îi datorăm fidelitate și supunere, să fie aprofundată și înfățișată conform exigențelor timpului nostru. Într-adevăr, una este tezaurul însuși al Credinței, și anume adevărurile conținute în învățătura noastră veritabilă, și alta felul în care sunt ele propuse, însă întotdeauna în același sens și în același gând. Va trebui să dăm o mare importanță acestui mod de a o prezenta și să lucrăm cu răbdare, dacă trebuie pentru a-l elabora. (…) Biserica nu a încetat niciodată să se opună erorior. Ba chiar le-a condamnat adesea foarte aspru. Însă astăzi Mireasa lui Hristos, mai degrabă decât să recurgă la armele severității, preferă să aplice remediul milostivirii. Ea socotește că, în loc să condamne, răspunde mai bine nevoilor epocii noastre, punându-și mai mult în valoare bogățiile învățăturii sale. (Ioan al XXIII-lea)
Ultimele decenii au cunoscut o „deșertificare” spirituală. Ce însemna o viață sau o lume fără Dumnezeu, în vremea Conciliului, puteam deja înțelege din anumite pagini tragice din istorie, însă astăzi o vedem, din nefericire, în fiecare zi în jurul nostru. S-a propagat vidul. Însă tocmai pornind de la experiența acestui deșert, a acestui vid, putem decoperi iarăși bucuria de a crede, importanța vitală a credinței pentru noi, oamenii. (…) Iar în deșert e nevoie mai ales de oameni ai credinței care, prin exemplul trăirii lor, să arate calea spre Pământul făgăduinței și astfel să țină trează speranța. Credința trăită deschide inima spre Harul lui Dumnezeu, care eliberează de pesimism. Astăzi mai mult ca niciodată a evangheliza înseamnă a da mărturia unei vieți noi, transformată de Dumnezeu, și astfel a arăta calea. (…) Iată, prin urmare, felul în care putem gândi acest An al Credinței: un pelerinaj în pustiurile lumii contemporane, în care trebuie să luăm cu noi numai ce este esențial: nici toiag, nici traistă, nici pâine, nici bani, și să nu aveți două tunici – cum le zice Domnul apostolilor Săi când îi trimte în misiune… (Benedict al XVI-lea)