Consecință firească a unei relații de mentorat, H.-R. Patapievici vorbea cândva despre „Hermeneutica Părintelui Scrima”. Textul cu pricina prefațează lucrarea: Duhul Sfânt și unitatea Bisericii, Anastasia, București, 2004 – una dintre cele mai interesante analize asupra unui subiect mereu actual.
Cine nu s-ar simți măgulit de-o asemenea receptare?
Când construia un discurs, părintele Scrima nu aplica rețete de interpretare – sociologice, filosofice, ideologice, fenomenologice, teologice ori mai știu eu de care: el opera un „deschis”; o breșă de lumină în opacitatea lumii, construind, pornind de la „drumul” ascuns în text, o altă lume în care să ne putem învecina cu divinul, prin locuirea „cuvintelor fundamentale” și prin etapele atinse în propria noastră devenire esențială. Pentru el, discursul trebuia să-și conțină metoda, calea de a pătrunde în spațiul care să-l facă deschis originii sale.
Vorbind, părintelui Scrima nu te fixa într-un sens: te petrecea prin toate sensurile, pentru a te pune pe cale împreună cu calea însăși, pe care te invita s-o iei în spinare. Din acest motiv, aparent, discursul părintelui Scrima nu te ducea la o concluzie: cu el, a termina o discuție însemna a forța atingerea unei stări interioare, pentru care spațiul problemei discute trebuia să fi devenit deja o existență reală. Avea nevoie, pentru aceasta, de a putea vorbi simultan în mai multe registre – istoric, sociologic, teologic, filosofic, estetic etc. De aici senzația de asociativitate arborescentă, de logică imprevizibilă, de erudiție deconcentrantă, de scurtciruitare a planurilor și de amestecare a lor… Ținea de pedagogia lui esențială să nu te ducă niciodată până la capăt, ci să te lase în lucrare, să te lase locuitor al spațiului în care și-a desfășurat discursul, în spațiul care face ca problema discutată să aibă o existență reală.