Muzica ocupă un loc aparte între activităţile umane datorită ubicuităţii şi vechimii sale. În nici o cultură, din prezent sau din istoria consemnată, nu a lipsit muzica. Unele dintre cele mai vechi obiecte arheologice găsite în siturile umane şi protoumane sunt instrumente muzicale: fluiere de os şi tobe din piei de animale întinse peste buturugi scobite. Ori de câte ori oamenii se adună dintr-o pricină ori alta, e prezentă muzica: nunţi, înmormântări, absolvirea facultăţii, plecarea la război, evenimente sportive, o seară petrecută în oraş, rugăciuni, o cină romantică, mamele care îşi leagănă pruncii ca să adoarmă şi studenţii care învaţă pe fond muzical. Cu atât mai mult în culturile neindustrializate decât în societăţile occidentale moderne, muzica este şi a fost o parte din substanţa vieţii de toate zilele. Abia de curând în cultura noastră, acum vreo cinci sute de ani, a apărut o distincţie care a împărţit societatea în două: cei care fac muzică şi cei care o ascultă. În cea mai mare parte a lumii şi în cea mai mare parte a istoriei omenirii, a face muzică era o activitate la fel de naturală ca respiraţia şi mersul, iar la ea lua parte toată lumea. Sălile de concerte, dedicate interpretării muzicii, au apărut abia în ultimele secole.
(Din Creierul nostru muzical, Daniel Levitin, Humanitas, București, 2013, iBooks)