Am fost creați pentru închinare. Iar dacă așa stau lucrurile, dacă e atât de prețioasă, aceasta trebuie orientată spre Cineva care merită. Ființa noastră, cu cea din urmă fibră a ei, simte nevoia de a transcende până și cele mai minunate împrejurări ale vieții. Există o abnegație a inimii, o trăire covârșitoare care ne poartă spre un orizont de deasupra noastră. Creștinismul percepe acest „orizont” într-o manieră personală, identificându-l cu Dumnezeu însuși. Așadar, spre El – Creatorul și Răscumpărătorul – se îndreaptă mistuirile noastre lăuntrice.
În mai puțin de 150 de pagini, într-un stil plăcut și acurat, N. T. Wright ne învață Tot ce merită Dumnezeu (Scriptum, Oradea, 2017). Volum dedicat muzicienilor de la catedrala Lichfield, scoate la iveală un autor îndrăgostit de muzică, dar și de cei care o produc. Admite că – mai ales în mediul bisericesc – aceștia sunt judecați cu subiectivism și părtinire. În consecință, muzicienii creștini se află adesea într-o postură ingrată, cu toate lucrarea lor este atât de măreață. Ei ne poartă – prin cântec și atitudine – înspre Dumnezeul care ne așteaptă pe fiecare. Ei, cu mijloacele finite ale pământului, încearcă să imite închinarea perfectă din cer. Pentru că, da, acolo, în cer, totul este închinare. Dumnezeu e în centru, iar închinătorii împrejurul Lui.
Alcătuită din două părți, cartea descrie (în prima) caracterul și așteptările lui Dumnezeu și (în a doua) caracterul și îndatoririle credincioșilor. Reduse la esență, aceste două noțiuni prilejuiesc întâlnirea dintre Dumnezeu și om în singura atmosferă validă: închinarea. Fascinația divinului, însoțită imediat de contemplare, solicită muzicienii bisericești și, de altfel, toți închinătorii, într-o direcție înălțătoare. Închinarea noastră trebuie să urce spre realitatea perfectă și imuabilă a lui Dumnezeu. Scriptura abundă în exemple de acest gen, oferind profile excelente de închinători, dar și creații poetice sublime.
Privită în felul acesta – ca răspuns natural și revrențios față de persoana lui Dumnezeu – închinarea nu mai poate fi niciodată o povară. Dimpotrivă, ea se pliază fără stridențe pe fiecare împrejurare a vieții și trece, ca o făclie, de la o generație la alta. Atunci când sufletul ne este absorbit de ea, când ne cufundăm cu totul în frumusețea ei, detaliile de ordin tehnic sau tradiționalist devin secundare. Evident că avem nevoie de asemenea cadre, iar obiceiul are importanța lui. Doar că, atunci când atingem sensul ultim al închinării, toate celelalte devin mijloace (cum și sunt, în definitiv).
Fiecare pagină a acestei cărți e o provocare. Autorul reușește mai mult decât o analiză a închinării. Prin intermediul ideilor, inimile ne sunt aprinse de pasiune pentru Dumnezeu, ba chiar de pocăință sinceră. Ajungem să regretăm letargia trecută și să ne angajăm la atitudini mai bune. Cartea este de neapărată trebuință muzicienilor de prin bisericile noastre, dar și celorlalți care – într-un fel sau altul – beneficiem de slujirea lor. Are mai mult decât informație, are foc și mistuire.