Se știe îndeajuns de bine ce înseamnă cuvântul Evanghelie pentru greci. Însă Sfânta Scriptură îl înțelege prin excelență ca veste bună și îmbucurătoare a harului care ne e oferit nouă în Isus Hristos; ca să învățăm a disprețui lumea, bogățiile sale învechite și desfătările sale deșarte, pentru a dori acest bun de neprețuit cu toată dragostea noastră și pentru a-l îmbrățișa cu multă râvnă, când ne e adus înainte. Când îi vedem pe oamenii lumești dezlănțuindu-se în bucuriile deșarte ale acestei lumi, fiind foarte puțin sau aproape deloc atinși de sentimentul bunurilor spirituale, credem că asta e ceva aproape firesc pentru noi toți. Pentru ca să îndrepte acest viciu, Dumnezeu marchează într-un mod special prin numele de Evanghelie solia binecuvântată a lui Isus, pe care vrea s-o facă cunoscută. Căci, făcând aceasta, El atrage atenția că bucuria adevărată și statornică nu poate fi obținută de altundeva; așa cum, de fapt, noi avem toate părțile vieții noastre binecuvântate împlinite în El.
În felul acesta își deschide Jean Calvin comentariul său la Evanghelia după Ioan. Apărut recent în ediție românească (la Editura Logos, Cluj), comentariul menționat vine în continuarea dogmaticii în două volume apărută la Cartea Creștină. Ni se înmulțesc textele de referință din perioada Reformei, acoperindu-se astfel un gol nepermis în spațiul evanghelic autohton.
Sunt convins că veți găsi expresii pline de miez în spusele calvine. Într-un mod aparte îmi place ideea că Evanghelia este solia binecuvântată a lui Isus. Fie ca această solie divină să ne atingă mereu inimile și să ne povățuiască întru Hristos.