Caută de te împacă degrabă cu pârâșul tău, câtă vreme ești cu el pe drum; ca nu cumva pârâșul tău să te dea pe mâna judecătorului, judecătorul să te dea pe mâna temnicerului, și să fii aruncat în temniță. (Mat. 5.25)
Mânia tulbură ochiul minții întinând starea de rugăciune – spunea Evagrie Ponticul. Înțeleasă uneori ca și resentiment, mânia poate afecta pe termen lung relațiile dintre oameni. În contextul închinării iudaice, prea mulți mergeau la praznice dar nu reușeau să-și rezolve relațiile. A-ți căuta pârâșul era o acțiune mereu amânată. O astfel de întâlnire nu e deloc simplă, mai ales pentru că repune pe tapet lucruri neplăcute din trecut. Totuși, Dumnezeu ne-a creat în așa fel încât să căutăm necontentit armonia. Armonia cu El, armonia cu noi înșine, dar și armonia cu ceilalți. Cu cât tensiunile sunt mai mari, cu atât viața noastră este mai năruită.
Noi ne privim prea puțin în față semenii – spunea Andrea Riccardi. Or, tocmai lucrul acesta îl cerea Isus. Câtă vreme ești în compania pârâșului tău, profită. Fă tot posibilul și împacă-te cu el. Există un timp al împăcării, un timp în care relațiile se pot restabili, un timp în care litigiul poate fi rezolvat. Zicerea lui Isus este preventivă. Ea propune evitarea judecătorului, implicit evitarea pedepsei. Din nou se repune pe tapet problema vinovăției. Recunoaște-ți vinovăția și vei scăpa de sub incidența legii. Confruntă-l mai bine pe pârâșul tău – vrea să spună Isus – decât să te confrunți cu forța punitivă a sistemului juridic.
Nu există spațiu pentru Dumnezeu într-un om prea plin de sine – spunea Martin Buber. Iar aici este punctul nevralgic. Orgoliul nebiruit și resentimentele înăbușite ne transofrmă în robii propriilor noastre vinovății. Oricine poate să greșească, dar nu oricine poate să-și recunoască greșeala. Când acțiunea mea aduce atingere celuilalt, atunci trebuie să fac tot posibilul s-o îndrept. Nimeni n-o poate face în locul meu, iar amânarea nu face decât rău. Trebuie să mă înving întâi pe mine, apoi să înving răul ce m-a răspus cândva. Relațiile interumane sunt foarte sensibile și delicate, iar felul în care le reparăm este foarte important.
Dezastrul, tragedia, nefericirea care se găsesc în lume sunt rezultatul unei proaste dirijări a propriilor sentimente – spunea Martyn Lloyd-Jones. Ne lăsăm prea adesea conduși de ceea ce simțim. Emoțiile noastre nu lucrează întotdeauna voia lui Dumnezeu. Adesea ele trebuie dominate de rațiune, iar rațiunea condusă de principiile Scripturii. Suntem nefericiți pentru că nu acționăm sau o facem într-un mod nepotrivit. Vom reuși oare să ne vindecăm de patimă? Vom reuși să punem relația deasupra micilor orgolii? Rezolvate cu rapiditate, micile noastre tensiuni vor deveni lecții de viață. Vom ști să fim mai prudenți în viitor și-i vom putea ajuta și pe semenii noștri.
Iubirea desărvârșită înlătură teama. Teama pregătește oarecum locul iubirii. Însă, când dragostea începe să locuiască în inimă, teama aceea care i-a pregătit locul este îndepărtată. Cu cât crește iubirea, cu atât descrește teama și, cu cât iubirea pătrunde mai adânc în inimă, cu atât teama este alungată mai mult afară – spunea cu multă înțelepciune Augustin. Să ne lăsăm, așadar, dominați de iubire. Să înlocuim teama și nesiguranța cu dragostea lui Hristos și pentru Hristos. Vom înțelege atunci că nimic nu este mai de preț decât pacea sufletului. Vom înțelege că micile noastre ambiții de copii răsfățați nu sunt decât piedici în calea propriei dezvoltări. Să ne împăcăm pe drum – după cum ne cere Isus. Există un timp al împăcării, să-l folosim cum se cuvine.