Citat frecvent în aceste zile, textul din Isaia 9.6-7 este un loc comun în hristologie. Însă, tocmai datorită utilizării lui intense, acest pasaj riscă să fie scos din context, ba chiar abordat superficial. Se poate ieși din această centrifugă? Există resorturi textuale care să încadreze totuși anunțul mesianic în realitatea imediată? Putem vorbi despre un fel de „introducere ideatică” la acest pasaj atât de îndrăgit? Ei bine, da!
Versetele menționate trebuie – cu necesitate – integrate într-o secțiune mai largă: Isaia 8.1-9.7. Această unitate se referă la aceleași evenimente ca și capitolul 7, la care se adaugă faptul că numele Emanuel apare în 8:8 și este menționat din nou în 8:10. Faptul sugerează că, în general, avem aici o continuare a cuvântului adresat lui Ahaz (în 7:14: „De aceea Domnul Însuși va da un semn: Iată, fecioara va rămâne însărcinată, va naște un fiu și-i va pune numele Emanuel”). Acel cuvânt era cu două tăișuri, implicând atât judecata, cât și mântuirea; iar metaforele utilizate sunt: întunericul și lumina. Astfel, pe termen scurt, întunericul se întețește (judecata), dar pe termen lung, o lumină strălucitoare se arată (venirea lui Mesia și începutul unei noi ere).
Secțiunea, așadar, poate sta sub titlul: De la întuneric la lumină, fiind alcătuită din patru oracole și două reflecții ale lui Isaia asupra acestora. Iată structura:
(1) Oracolul I: Un nume și înțelesul lui (8.1-4): aceste versete amintesc și de 7:14-17, dar nașterea și numirea lui Maher-Șalal-Haș-Baz („Grăbește de prădează, aruncă-te asupra prăzii”) are un caracter diferit de semnul Emanuel dat lui Ahaz. Acela a fost criptic, dat doar lui Ahaz; acesta este un semn mult mai clar, scris cu caractere comune și afișat în mod deschis, astfel încât tot poporul să îl poată citi. Avem aici pe de o parte, chemarea unor oameni de seamă ca martori și, pe de altă parte, sugerează cu tărie că atât numele, cât și semnificația lui (dată lui Isaia în versetul 4) au fost publicate în mod deschis încă de la început, astfel încât să nu existe niciun dubiu. Poporul nu trebuie să aibă nicio îndoială că Domnul controlează evenimentele care se desfășoară la nord și că Isaia este adevăratul său purtător de cuvânt. La fel ca Ahaz în capitolul 7, poporului în ansamblu i se oferă o ultimă șansă de a renunța la uneltirile lor necredincioase (vezi versetul 12) și de a se încrede în întregime în Domnul ca eliberator, deoarece semnul nu vorbește despre judecata asupra lui Iuda, ci mai degrabă despre distrugerea celor doi dușmani din nord. Totuși, are un element criptic. Cu siguranță invită la credință, dar nu o obligă. Pentru cei hotărâți să fie necredincioși, ar putea fi luat ca o confirmare a înțelepciunii lui Ahaz de a cere ajutor din partea Asiriei, care nu înseamnă nimic mai mult decât distrugerea dușmanilor lui Iuda. Poporul, ca și Ahaz, se afla la răscruce de drumuri. Ei trebuiau să aleagă dacă să răspundă cu credință sau cu necredință. După cum arată unitatea următoare, ei au dat același răspuns dezastruos ca și regele lor.
(2) Oracolul II: Râul care se revarsă (8.5-10): regele și poporul au respins ajutorul Domnului (comparat cu apele curgătoare ale izvorului Siloam din Ierusalim) și au preferat ajutorul Asiriei (comparat cu apa impunătorului Eufrat). Dar dacă au crezut că râul, odată ieșit din matcă, se va opri la granițele lor, s-au înșelat. El va continua să se extindă în Iuda, aproape înghițindu-l („ajungând până la gât”, 8). Cu toate acestea, planurile iscusite ale națiunilor (fie că este vorba de Israel, Siria sau Asiria) nu au, în cele din urmă, nicio importanță. În cele din urmă se va realiza ceea ce a hotărât Domnul, nu ceea ce au plănuit ele (9-10). Două subunități sunt clar recognoscibile: prima (5-8) se încheie cu numele Emanuel; a doua (9-10) cu afirmația corespunzătoare: Dumnezeu este cu noi. Aceasta oferă o legătură importantă între capitolul 7 și 8:1 – 9:7, așa cum am observat deja. Dar numele Emanuel indică aici atât înainte, cât și înapoi. El ne amintește că în mijlocul acestui pământ și al acestui popor care coboară acum în întuneric, apare o comunitate de credincioși credincioși. „Țara este moștenirea lor” (8) și „Dumnezeu este cu ei” (10). Așadar, în ciuda înrăutățirii situației, există speranță.
(3) Oracolul III: Piatra de poticnire (8.11-15): spre deosebire de cele două oracole anterioare, acesta nu este pentru întreaga națiune. Dar nici nu este doar pentru Isaia. Verbele sunt la plural, ceea ce indică faptul că cei vizați sunt profetul și discipolii săi (16), cercul intim al credincioșilor. Cu toate acestea, are o legătură logică cu ceea ce a fost înainte. Uneltirile națiunilor se vor nărui (10), pentru că ele provin din frica unor simpli oameni (12). Isaia și urmașii săi nu trebuie să aibă nimic de-a face cu astfel de planuri. În schimb, ei trebuie să se teamă doar de Domnul (13). Pentru cei care vor face acest lucru, Domnul va fi un sanctuar (îi va proteja), dar pentru cei care nu o vor face va fi ca o piatră mare în calea lor, peste care se vor poticni și vor cădea (14-15). Concluzia este că Domnul nu poate fi ignorat. Faptul că este experimentat ca salvator sau ca judecător depinde de modul în care îi răspundem. Referirea la mâna puternică a Domnului care se odihnește asupra lui Isaia în versetul 11 sugerează marea importanță a acestui oracol pentru rămășița credincioasă. Ei au ales corect, dar nu trebuie să înceteze niciodată să fie vigilenți. Alternativa va fi mereu acolo ca o ispită.
Reflecția 1: Răspândirea întunericului (8.16-22). Așa cum un actor vorbește pur și simplu cu sine, pentru ca publicul să-i împărtășească gândurile, așa face Isaia aici (17). Uneori pare să se adreseze unei persoane nespecificate (16) sau ucenicilor săi (19), acest amestec fiind, în realitate, un indiciu al frământării sale interioare, în timp ce reflectă asupra oracolelor precedente și a implicațiilor acestora.
Cei care au respins mesajul pe care el l-a adus se vor îndrepta, în rătăcirea lor, spre ocultism și, astfel, se vor cufunda în întuneric și ruină tot mai adânc (19,21-22). Prin urmare, Isaia vede urgența de a încredința învățătura sa discipolilor săi. Aceștia vor avea nevoie de ea pe măsură ce întunericul se va închide în jurul lor (20) și o vor lăsa generației viitoare în speranța că aceasta va fi dispusă să o asculte (16). Dar dacă Isaia are speranță în acest moment, aceasta nu se bazează, în cele din urmă, pe ucenici, ci pe Domnul (17). Chiar și ucenicii pot să nu se ridice la înălțimea așteptărilor pe care Isaia le are de la ei, dar Domnul însuși nu-l va dezamăgi niciodată.
Din toate acestea înțelegem că tocmai a avut loc o demarcare între cei credincioși și cei necredincioși, între cei care răspund la Cuvântul lui Dumnezeu cu credință și cei care nu o fac, între cei adevărați și cei falși. Acest lucru se va întâmpla din ce în ce mai mult pe măsură ce cartea își urmează cursul, până când va deveni o componentă majoră a mesajului său în ultimele două secțiuni (51:12-55:13 și capitolele 56-66). Să nu uităm că până și în poporul care a ieșit din Egipt, împreună cu Moise, conținea o „mulțime amestecată” a cărei adevărată stare sufletească a fost curând expusă de rigorile pustiului. Și Isus ne-a avertizat cu privire la cei care „nu au rădăcină” și „durează până la o vreme”. Adesea, diferența dintre adevărat și fals este greu de observat; grâul și neghina, oile și caprele, pot arăta foarte asemănător pentru ochiul neexperimentat. Dar judecătorul divin vede diferența, iar încercările vieții îi deosebesc din ce în ce mai mult unii de alții. În ultima zi, desigur, separarea va fi absolută și permanentă. Și aici, ca și în alte locuri, Scriptura ne îndeamnă să ne examinăm pe noi înșine pentru a vedea dacă suntem în credință.
Reflecția 2: Venirea dimineții (9.1). Această scurtă unitate introduce un contrast puternic: totuși, întunericul nu va domni veșnic… E o frază de legătură, menită să pregătească ultimul oracol profetic, descris în vv. 2-7. Schimbarea stării de spirit, de la tristețea înfricoșătoare (8:22) la lipsa de tristețe (9:1), este posibilă doar datorită încrederii lui Isaia în Domnul (8:17).
Cu privirea îndreptată spre viitor, timpul împlinirii, iminenta devastare a Regatului de Nord de către Asiria este plasată deja în trecut. Prin credință, el vede o răsturnare glorioasă de situație, realizată într-o zi prin harul lui Dumnezeu. Devastarea va face loc gloriei. Zorii vor răsări chiar în regiunea care a fost prima care a experimentat judecata lui Dumnezeu. Nu este de mirare că Matei ne atrage atenția asupra faptului că în aceste părți nordice, cu populația lor mixtă, Isus a proclamat pentru prima dată Evanghelia.
(4) Oracolul IV: O mare lumină strălucește (9.2-7). Acest oracol al mântuirii este punctul culminant al întregii mișcări de la întuneric la lumină, din 8:1-9:7. În același timp, el reprezintă răsturnarea finală a situației din capitolul 7, în care casa davidică, reprezentată de Ahaz, a fost respinsă.
Structura logică este semnalată de triplul „pentru” („căci” în Cornilescu) din versetele 4, 5 și 6. Bucuria din versetul 3 este ocazionată de eliberarea de opresiune (4), încetarea războiului (5) și nașterea unui conducător ideal (6). Alternanța timpurilor trecut și viitor exprimă încrederea îndrăzneață cu care este rostit oracolul. Ceea ce este în mod clar viitor este vorbit ca fiind deja realizat, căci zelul Domnului Atotputernic va realiza acest lucru (7c). În retrospectivă, poporul care umblă în întuneric (2a) trebuie să includă atât nordicii, cât și sudicii (9:1; 8:19-21), dar în versetul 3 este vorba pur și simplu de națiune. Astfel, oracolul anticipează în mod subtil reunificarea lui Israel și a lui Iuda sub un singur conducător davidic, ideal, din viitor (7).
Dar cine este acesta? Unii au sugerat că este vorba despre prințul moștenitor, Ezechia, și că titlurile din versetul 6b sunt pur și simplu nume de tron grandioase care exprimă așteptările mari pe care oameni ca Isaia le aveau de la el. Dar cu greu poate fi așa. Cel mult, „regii davidici erau considerați „fiii” adoptivi ai lui Dumnezeu”. În plus, Ezechia s-a născut în 737 î.Hr., cu trei ani înainte de evenimentele din capitolul 7, în timp ce nașterea conducătorului ideal din acest capitol este privită ca un eveniment viitor. De fapt, anticiparea unui timp în care nu va mai fi „nici un întuneric” sugerează cu tărie că acest anunț re se referă la aceeași situație viitoare ca și viziunile din 2:2-4 și 4:2-6. În ultimă instanță, limbajul versetului 6 nu se poate aplica decât Celui care este Dumnezeu întrupat. Nu poate exista prea multă îndoială, așadar, că acest oracol indică venirea lui Mesia, marele Fiu al lui David și adevărata lumină. În cele din urmă, este fascinant să reflectăm asupra faptului că realizarea scopurilor lui Dumnezeu în istorie prin toate capitolele 7-9 este asociată (fie la figurat, fie la propriu) cu nașterea de copii. Cu adevărat, puterea Lui este desăvârșită în slăbiciune!
În fine, o scurtă recapitulare. Trebuie să reținem că secțiunea (8.1-9.7) operează cu patru oracole (8.1-4; 5-10; 11-15; 9.2-7). Între oracolul 3 și 4 avem cele două reflecții ale profetului (8.16-22; 9.1), care prefațează oarecum ultimul – și cel mai important – oracol. Putem privi spre aceste unități de text într-o manieră ascensională? Conduc parcă toate spre apoteoza finală, a anunțării lui Mesia care vine și restabilește totul? Da, putem face asta! Să nu uităm însă că, fără a înțelege parcursul, nu ne putem bucura de deznodământ. Sau, pentru a rămâne în simbolistica lui Isaia, fără să ne înspăimântăm de întuneric, nu ne putem bucura de lumină. Tenebrele preced zorile, judecata precede mântuirea și așteptarea Îl precede pe Mesia.