Dacă ar trebui să urc la amvon fără să mă fi pregătit, studiind o carte, și să-mi spun ușuratic: Lasă! Când voi fi acolo, Dumnezeu îmi va da ce să spun, și nu catadicsesc să citesc sau să să meditez la ceea ce urmează să rostesc, și mă prezint aici fără să cuget cu atenție cum trebuie să folosesc Sfânta Scriptură pentru întărirea oamenilor – ei bine, atunci aș fi un șarlatan fudul, iar Dumneze m-ar face să mă rătăcesc din pricina insolenței mele. Elocința care nu trebuie nici condamantă, nici disprețuită, așadar, este cea care nu are tendința să-i facă pe creștini să se preocupe excesiv de strălucirea exterioară a cuvintelor, nici să-i îmbete cu desfătări deșarte, nici să le gâdile urechile cu surâsul ei plăcut, nici să acopere crucea lui Hristos cu artificiile ei vane ca și cu un văl; ci, dimpotrivă, are grijă să ne reamintească simplitatea inițială a Evangheliei, să exalte predicarea umilă a Crucii, smerindu-se pe sine și, într-un cuvânt, este numai un vehicul.
Analiză făcută de Jean Calvin și preluată prin intermediul lui Gerald L. Sittser a cărui lucrare (Izvoare de spiritualitate creștină) a apărut anul trecut la Casa Cărții (Oradea).
Calvin vedea în predicare un sacrament în sine, o accepțiune care pare deplasată azi. Noi riscăm parcă o altă extremă: să predicăm tot mai scurt, mai sumar și mai șugubăț. Acribia cercetării, justețea exegetică și sobrietatea expunerii par a fi calități tot mai rare, într-o lume a șoului de tot felul. Tocmai de aceea găsesc aserțiunea de mai sus la fel de actuală. Și azi avem nevoie de o redefinire a predicării, de o așezare a ei la locul preconizat de Hristos. Să nu cedăm în fața unei retorici facile, dar nici să nu devenim așa de scorțoși încât mai nimeni să nu ne înțeleagă. Doamne ajută!